Capitolul 7
Mama Ana se împrieteneşte cu Pablo; o fată frumoasă ca o zână se preface în fântână; povestea rebelului Fiton; Mamulica pregăteşte asaltul împotriva plebei.
În zilele ce-au urmat n-a mai fost tihnă în ţinut; oamenii umblau de colo – colo în căutarea unui loc unde să fie feriţi de stricăciunile pe care le făcea Mamulici. Drumurile erau pline de foşgăiala vameşilor, hoţilor şi dezertorilor în căutare de averi salvatoare.
Şi găsindu-se Ion şi câinele la marginea pădurii, cărturarul l-a trimis pe Pablo să cunoască locul unde aveau să facă primul popas şi i-a spus:
„Du-te şi şi cunoaşte locurile acelea!”
Şi a pornit câinele Pablo spre casa Mamei Ana căreia i se zicea Vindecătoarea, după cum le spusese Neboisa.
Şi pe cărarea care ducea spre casa acesteia, i-a ieşit înainte Întâiul dregător; ducea cu el un coş împletit din coajă de copac. Şi alergând Pablo vesel înaintea celui care acum se chema Vlad şi-a adus aminte vorbele lui Stan, când spunea că acesta pornise în căutarea Mamei Ana.
Vlad l-a luat în braţe pe Pablo.
„Binecuvântat fie în veci stăpânul tău, zise, căci a murit ca un martir, ars în temniţa diavolului! Iar tu, sărmanul de tine, ai ales calea bejeniei!”
Şi vorbind, mângâia blana dintre urechile câinelui care trăgea cu coada ochiului la coşul din coajă de copac lăsat lângă picior.
„Ce-ai acolo?” a-ntrebat
„Ţi-e foame? Iată am turte de mălai şi vin; cobor de la pădurar; eu îi duc lapte şi ouă, iar el mă răsplăteşte cu turte de mălai şi vin. Vrei o turtă?
L-a dat jos lângă coş şi l-a poftit s-aleagă ce-i doreşte inima.
Şi Pablo a zis, arătând către haina de preot cu care era îmbrăcat Vlad:
” Ce-i aia?”
„Haina asta? I se zice sutană şi o îmbracă preoţii; nu e totuşi chiar sutană; răposatul a fost înalt şi mult mai gras decât mine; am scurtat-o şi sus, şi jos, şi arată după cum vezi. Ia şi mănâncă, nu te sfii!”
„Eşti preot?” a întrebat Pablo strâmbând din nas.
„Ce e? Nu-ţi plac preoţii?”
„Păi de! a zis Pablo gustând dintr-o turtă; e bună; îmi spui reţeta?
„Te duc într-o zi la pădurar, promise Vlad, o afli de la el direct. Ori n-ai de gând să rămâi la mine?”
„Stai singur?”, l-a iscodit Pablo, trecând să înfulece şi a doua turtă. Era dulce, trecută prin miere de albine şi zeamă de zmeură.
„Nu chiar, a răspuns Vlad. După ce ne-am despărţit nu mi-a mers bine deloc. Călugării de la Grotă m-au izgonit; o vreme am umblat prin lume să aflu unde-o pot găsi pe aceea de care, într-o dimineaţă înainte de-un Paşti, fiind eu Întâiul dregător al Palatului, m-am legat cu jurământ de iubire. Şi-am ajuns la Valea Rea, unde, din pricini uşor de ghicit, am căzut în leşin lung. M-a găsit o femeie cu numele Vindecătoarea, m-a luat cu dânsa, m-a oblojit şi am devenit preotul ei. Dar tu, rostul tău care este?”
„Rostul meu? Ce-nseamnă rost?”
„Rost, a răspuns Vlad, adică ce-ai de gând să faci”. Îl luă din nou în braţe. „Iată, zise, câtă mai pepenaşul s-a făcut burtica ta!”
„Şi Ma”… Pablo a vrut să spună Mama Ana; s-a răzgândit la timp. „Şi Vindecătoarea asta mai are pe cineva? E numele ei, ori mai are şi altul?”
„Prevăzător te-ai mai făcut!”, s-a bucurat Vlad. „Vei trăi o mie de ani; nu ştiu să aibă şi alt nume şi în afară de tâlhari n-o vizitează nimeni; dar, iată, văd bine? – cineva, sus, îţi face semne cu mâna; nu eşti singur?”
„Ce-ai zice dacă ar fi martirul?”, zise Pablo coborând din braţele preotului. „Ca orice martir de bine, a simţit prezenţa vinului.”
Vlad s-a-nvârtit de trei ori locului; nu mai găsea cărarea.
„Pot să spun ceva?”, zise Pablo. „Dacă spun şi numele martirului, mai dai o turtă?”
Vlad ba ridica de jos coşul, ba îl lăsa.
„Lasă coşul în grija mea, îi propuse Pablo, iar tu dă fuga la cel mort şi nu căuta pe drum vorbe; cum se zice: marile iubiri sunt mute!”
Şi a alergat Vlad din locul unde se afla în întâmpinarea prietenului pe care-l credea mort; şi s-a închinat până la pământ.
„Ştiu că am aflat bunăvoinţă înaintea ta şi nu m-ai ocolit la necaz; împreună cu câinele Pablo mi-aţi salvat viaţa, har vouă!
Vă voi aduce apă să vă spălaţi şi să vă odihniţi la adăpostul acestor copaci. Am lăsat pe cărare, lîngă Pablo, un paner cu turte de mălai şi vin; vă veţi alina foamea şi spre seară ne vom îndrepta spre casa femeii căreia i se zice Vindecătoarea, ca să înnoptaţi feriţi de ochii iscoadelor Mamulicăi .”
După aceasta a alergat Vlad la casa Mamei Ana, căreia i se zicea Vindecătoarea, şi i-a zis: „Frământă măsuri multe de făină bună, căci avem oaspeţi de seamă.”
Apoi a dat fuga în curtea din spate, a luat un viţel tânăr şi gras, l-a înjunghiat şi l-a dat slujniciei să-l gătească.
Şi pe cărarea de întoarcere spre oaspeţii săi, râdea în sinea sa şi zicea: „Diseară vom sărbători, ne vom bucura inimile mult încercate în vremea din urmă şi vom pune la calea primirea prietenului Stan.”
Şi spre seară, în afara oricărui pericol de a fi văzuţi, cei trei s-au întors la casa Vindecătoarei; Ion a intrat în casă, s-a dezbrăcat de hainele de ocnaş şi a îmbrăcat unele ale lui Vlad.
Vindecătoarea, căci până una-alta îi vom spune şi noi aşa, s-a întrecut pe sine; a scos aluatul din cuptor şi a aşezat pâinile aburinde pe masa din camera mare; a atârnat perdea violetă la uşă şi a aprins candelele în partea de miazănoapte, să nu tulbure mesenii cu pâlpâirile lor; a aşezat o băiţă sub candele şi a turnat în ea apă pentru spălat; apoi a ieşit să supravegheze pregătirea viţelului la bucătărie.
În tot timpul pregătirilor, Pablo a urmărit mişcările gazdei cu un ochi închis şi celălalt mirat.
„Pot să te-ntreb ceva?”
„Orice, nu te sfii!”
„Aşa-i că tu eşti Mama Ana?”
Iar ea a zis:
„Lumea îmi spune Vindecătoarea şi asta sunt.” Întorcea clătitele pe partea cealaltă azvârlindu-le în aer; acestea dădeau din picioruşe şi-i trimiteau bezele lui Pablo.
Încinsă de la foc, fruntea Mamei Ana se brobonă cu picături translucide; îşi scoase basmaua; părul a izbucnit în bucle multe şi s-a revărsat peste umeri.
„Pe Mamulica, a zis Pablo, eu am făcut-o cum este; dar tu îmi placi mai mult!”
Mama Ana a roşit şi a exclamat:
„Vai, ce te mai lauzi!”
Îmbrăcat în hainele noi, Ion s-a întâlnit în prag cu slujnica, ce venea de la bucătărie; aceasta aducea o carafă de vin rubiniu şi turte din făină bună de grâu frământate cu ulei de turturele şi pui de porumbel.
Vlad a ridicat paharul şi a toastat pentru prietenie; Ion i-a întors toastul şi a închinat pentru Stan, oriunde s-ar afla acesta, şi pentru Vindecătoare, gazda cea ospitalieră.
„Prietenul Stan, a răspuns Vlad, a purces deja pe drumul către noi; va fi aici în câteva zile; pe drum se va opri în Vaideei, centrul rezistenţei populare, pentru a lua legătura cu vitejii Ochiverzi, Barbăneagră şi Poalelungi.”
„Rămâneţi la mine până se face ziua venirii Mai-marelui temniţei, grăi Vindecătoarea care se gândea cum să fie şi mai pe placul lui Pablo. Drumurile sunt pline de tâlhari”.
„Cum se face că nu te-au călcat aceştia până acum?,” întrebă Ion. Şi aceasta, privindu-l pe Vlad, a răspuns: „Nu s-au încumetat…” Şi a tăcut.
Atunci, Vlad, luându-i cuvântul, a zis:
„Le-am dat tot ce-am putut aduna la plecarea mea din temniţă. La început, Vindecătoarea s-a opus, dar ei au târât-o la vatra de-a afară şi au ameninţat că îi dau foc dacă nu spune tot ce ştie… N-aş vrea să povestesc mai departe.”
„Doi dintre ei, a continuat Vindecătoarea, erau dintre aceia care l-au schingiuit pe Fiton…”
„Fiton, repetă Pablo, îmi place, dar n-am auzit de el.”
„Căpetenia săracilor care a luat asupra sa singur începtul de răzmeriţă; n-a cerut cruţare, a ţinut să ispăşească singur fapta de a fi răsculat norodul”, explică Vindecătoarea. Mai întâi i-au înecat un fiu şi pe urmă toate rudele lui, la care Fiton a zis, iată, aceia sunt fericiţi cu o zi mai devreme decât mine. Apoi l-au despuiat şi l-au târât prin oraş bătându-l ruşinos şi crunt, ba şi împroşcându-l cu vorbe mincinoase şi grele. Statornic în tărie, acesta nu şi-a pierdut cumpătul şi a rămas cu faţa neclintită şi ochii deschişi spre călăii săi.”
Ion se încrunta, gata să izbucnească. Vlad se vârî în vorbă:
„Fiton a salvat copiii nenăscuţi; după masacrul când a asmuţit fiarele pe clevetitori, Mamulici a aflat că Picioruş-coadă de drac ar fi putut fi slavat; ar fi scăpat de blestem dacă tatăl ar fi ucis şaptezeci şi şapte de copii nenăscuţi. Cum în Vaideei femeile cădeau grele ca iepuroaicele, trimise oaste multă să ucidă tot ce era spre născare.
Fiton urcă femeile grele pe munte şi revenind în cetate umplu ogoarele de oameni care arau şi-şi păşteau turmele, ca în timp de pace – vă spun şi eu ce se povesteşte, că n-am fost acolo. Iar porţile cetăţii le ţinea deschise, copiii învăţau la şcoală, plebea se vedea în ateliere lucrând, fiecare la meşteşugul său, pe când cei mai cu vază erau în For în hainele obişnuite şi dregătorii alergau încoace şi-ncolo să pregătească gazde pentru oastea care se apropia.
Văzând căpeteniile din fruntea oastei atâta pace nu le-a trecut prin minte c-ar fi o capcană; au fost îmbătaţi şi căsăpiţi până la ultimul oştean. Mamulici porni război de pedepsire a vinovaţilor; dintre participanţi s-au salvat doar femeile urcate de Fiton pe munte şi trei dintre feciorii lui: Barbăneagră, Ochiverzi şi Poalelungi. Aceştia s-au întors în Vaideei şi pregătesc centrul rezistenţei populare”.
„Păi de! făcu Pablo. Tare-aş vrea să dau ochii cu furii voştri. Ştiţi ceva? Dacă ne grăbim, îi mai putem prinde!”
„Viteazul mamii, viteaz, aplaudă Vindecătoarea, eu zic să rămâi cu mine şi lăsăm bărbaţii să se descurce!”
N-a fost chip; şi-au plecat Ion cu câinele Pablo în mare grabă şi-au ajuns în locul numit Valea Rea de pe timpul când apele năruiau şi acopereau totul în jur.
Şi-au văzut o fată frumoasă ca o zână care lega ştreang de craca groasă a copacului de la marginea drumului; craca se depărta de trunchi deasupra unui dâmb.
„Ne lasă vederea, ne înşală zorii cu pulberea lor de nestemate ori eşti zână?”, începu a vorbi Ion.
Şi ea a zis:
„Nu vă întreb cine sunteţi. Trebuie să fiţi cărturarul Ion şi câinele Pablo despre care se spune că au ars în turnul temniţei.”
„ Noi suntem, confirmă Ion. Şi am plecat la drum cu mare grabă. Căutăm să prindem din urmă vameşii ce-au jefuit-o pe femeia de-i zice Vindecătoarea şi pe preotul acesteia. Au apărut ei oare înaintea ta?”
„V-aţi grăbit mai repede decât era nevoie, zise zâna. La ora asta, furii se odihnesc în pădurea ce-aţi lăsat în urmă. Cât priveşte misia ce v-aţi luat pe umeri şi numele voastre adevărate sunt taina voastră şi se cuvine s-o păstrez. Aşadar, drum bun!”
„Pot să spun ceva?”, zise Pablo.
„Opt şi cu unu, nouă!”. răspunse zâna.
„Pun pariu, începu Pablo, că vrei să te spânzuri; eu nu m-am spânzurat niciodată, dar ştiu.”
„Zău, ştii tu?”, se veseli sinucigaşa.
„Ştiu eu, se bosumflă Pablo, prea te crezi isteaţă!”
„Şi chiar sunt, să ştii tu; o să fiu fântână. Fântâna se va numi a fecioarei; va atrage picăturile de apă, le va preface în aburi şi va da ploaie.
Şi va fi bleşug şi oamenii vor ieşi din stinghereala durerii în loc larg unde nu mai este suferinţă şi unde masa lor va fi încărcată cu mîncăruri grase şi alese.
Şi legenda fântânii va începe cu a fost odată ca niciodată o fată frumoasă cum nu era alta pe lume… Şi oamenii vor asculta povestea mea, se vor adăpa din apa mea şi vor merge mai departe pe calea lor ducând cu ei o parte din mine; îşi vor isprăvi zilele lor în fericire şi anii lor în pace…”
„Vorbe de clacă!”, nu se putu abţine Pablo.
„Vorbe de clacă sunt ce scoate gura ta”, se supără zâna.
„Ştii ceva? Eu pot să fac din ştreangul tău o fundă cum nu s-a mai văzut.”
„Cum adică nu s-a mai văzut?”, s-a mirat fata.
„Aşa simplu, cum nu s-a mai văzut. Mi-l dai?”
Capătul ştreangului se scutură din bucla făcută de fată, se prelinse în labele cîinelui. Pablo încrucişă labele din faţă şi împreună cu funia ascultătoare lucră o fundă de toată frumuseţea.
„Îţi place?”
„Îmi place, dar vreau ştreangul înapoi”.
„Pe mine mă cheamă Pablo; care e numele tău?”
„De ce vrei să ştii?”
„Aşa!”
„Numele meu este Fântânica”.
„Ăsta-i nu-i nume”, a zis Pablo
„Mi se spune aşa căci vreau să fiu fântână, ţi-am spus… Vreau ştreangul înapoi”.
„Bine, a zis Pablo. Dacă-mi spui ce zi e azi”.
Şi ea a zis:
„Marţi”.
„Marţi? Marţi oamenii sunt sparţi. Mai spune o zi şi gata”.
Şi ea, gândindu-se o clipă, a spus:
„Vineri”.
„Vineri? a repetat Pablo. Vineri oamenii sunt tineri! Acum spânzură-te, noi nu te mai deranjăm!”
„Vreau să-mi dai ştreangul!”
Funda din labele lui Pablo se prefăcu în două urechi clăpăuge ce urcară din nou în mâinile fetei; şi se făcu funda din nou ştreang.
„Funda ce ţi-a oferit Pablo, interveni Ion, aduce pace şi bucurie în oameni; cât de grea e durerea ce-ţi apasă sufletul?”
Fântânica începu a duce la bun sfârşit lucrarea ce începuse şi a zis:
„ M-am uitat în oglindă şi am văzut obrajii mei între cercei şi dinţii ca nişte turme de oi ce din scăldătoare ies, şi ochii se-ntreceau cu ai porumbiţelor. Fetele când mă vedeau îmi înălţau laude, iar nevestele osanale îmi cântau şi spuneau, ca luna-i de frumoasă Fântânica, ca soarele-i de luminoasă şi ca cerboaicele de mândră…”
„ Ţi-e greu, biata de tine! o compătimi Pablo. Numai frumoasă să nu fii! Vorbele alea caraghioase tu le-ai născocit?”
„M-am născut cu ele; mama le repeta seară de seară, ca să visez frumos”, a răspuns Fântânica.
Cărturarul l-a mustrat şi a zis:
„Pablo, nu eşti cuminte. Ai răbdare şi ascultă mai departe.”
Ea a continuat şi a zis: „La ce-mi folosesc toate laudele şi osanalele fetelor şi nevestelor? Podoabele dăruite mie de Dumnezeu sunt trecătoare cum toate sunt trecătoare şi nimic altceva nu sunt în stare să pun în loc. Ce folos aduc oamenilor?”
„Ca să vezi ce-ţi poate trece prin scăfârlie! exclamă Pablo. Pe mine m-ar durea capul. Păi de!”
„Pablo!”, l-a făcut atent cărturarul. Şi acesta a zis:
„Să mor eu; n-am văzut ceva mai nătânguţ…”
„Fii cuminte şi ia aminte; nu eşti zână, n-ai cum şti ce este într-un suflet hărăzit să fie zână.”
Privirea lui Ion căuta blând spre ea; fată s-a muiat şi ea adause:
„Nu am, oare, datoria să păzec ca pe ochii din cap ce am primit de la Dumnezeu? Şi cum aş putea-o face altfel decât părăsind acum această lume, încredinţând în veac ceea ce n-a apucat să se strice?…”
„Pot să spun ceva?” nu s-a lăsat Pablo; „Mare-i grădina lu’ Dumnezeul tău! Dacă vrei să ştii, zânele nu se-aleg dintre alea care visează cai verzi pe pereţi; zână te naşti şi gata!”
„Nu ştii nimic, i-a răspuns fata, eşti prostuţ bine. E hotărârea ce-am luat şi nimic nu mă poate întoarce din ea”.
„Fie, a convenit Pablo. Dar ştii ceva? Te-ai născut om şi cu oamenii e o chestie; oamenii se pot apăra de belele, nu şi de fericire. Pe ce punem pariu?”
„Eu văd nişte furi, a zis ea. Iată, şi-au împlinit odihna şi vin să se adape din apa mea. Ascundeţi-vă în spatele meu!
Şi zicând aşa, îşi prinse gâtul în laţ şi îndată se prefăcu în fântână.
Şi au ajuns vameşii la fântâna zisă a fecioarei. S-au aplecat să scoată apă din fântână şi au văzut cum din luciul apei se desprinde un abur; acesta ia contur de armăsar alb, cu aripi în toate culorile curcubeului. Culorile din spectrul de jos se-nvolburau în jurul fântâii ca un roi de fluturi; cele din spectrul de sus clănţăneau şi scoteau sunete de chimvale. De teamă, furii o luară la sănătoasa.
Când s-au oprit din fugă, băgară de seamă că uitaseră tot avutul la fântână şi au făcut cale întoarsă. Ion şi câinele Pablo tocmai numărau cocoşeii, idolii de aur şi arginţii din traista părăsită de vameşi.
Şi erau în picioare toţi cinci vameşii, legaţi cu arme pe mijloc şi cugetând în inimile lor: „Oare omul acesta n-o fi chiar calul din fântână?” Pe Pablo nu-l vedeau, căci luase chipul nevăzut.
Ion cunoscând gândurile vinovaţilor a zis:
„De ce cugetaţi în inimile voastre că sunt calul din fântână?”
Patru dintre ei au zis:
„Nu ştim; spune-ne tu!”
Doar al cincilea dintre ei s-a încumetat şi a spus:
„Fiindcă ne citeşti gândurile!” Acesta se numea Deşiratu.
Văzându-l Ion că este sigur pe vorbele lui şi ştiind că a fost aşa de la început i-a zis:
„Voieşti să-mi spui cum de eşti aşa sigur de vorbele tale?”
„Nu cunosc om în ţinut care să nu se teamă de cingătorile noastre, a răspuns acela. Căci ne află cine suntem doar după vorbe şi armele noastre, care sunt unelte ale cruzimii. Nu cunosc duhul nostru. Tu eşti singurul care-l vezi.”
„Dar voi? a vrut să ştie Ion, voi vi-l cunoaşteţi? ”
Atunci Deşiratu, depărtându-se de tovarăşii săi , s-a închinat lui Ion şi-a zis:
„Pune-ne la încercare!”
„Aţi jefuit o femeie şi pe însoţitorul ei folosindu-vă de ameninţări cu arderea pe vatră. Aţi fi făcut-o dacă nu s-ar fi supus cererii voastre?”
Acela a răspuns şi a zis.
„Da!”
„Dar dacă cel jefuit ar fi fost preot, în slujba lui Dumnezeu, aţi mai fi făcut-o, fiind voi înşivă cu frica lui Dumnezeu?”
Acela a răspuns şi a zis:
„Ştiam că bărbatul era preot.”
„Şi totuşi aţi fi făcut-o. Îmi poţi spune de ce?”
„Fiindcă am jurat credinţă stăpânului nostru; în felul acesta slujim ordinea şi stabilitatea imperiulu!”
A ascultat Ion glasul Deşiratului şi a zis:
„Adică faceţi un lucru bun. Ordinea şi stabilitatea imperiului sunt lucruri bune?”
„Da, a răspuns Deşiratu, sunt lucruri bune. Tata a fost în robie, războaiele l-au împins în ea. Pacea, ordinea şi stabilitatea sunt lucruri bune.”
„Tot la fel cred şi eu, zise Ion. Dar spune-mi, lucrurile bune fac lucruri bune sau lucruri rele?”
„Lucrurile bune fac lucruri bune şi lucrurile rele fac lucruri rele, ştim şi noi asta”.
„Sărăcia este un lucru bun?”
„Ştiu ce vrei să spui: că jefuind oamenilor tot ce au, îi lăsăm săraci lipţi pământului. Sărăcia este un lucru rău pentru ei, dar bun pentru noi şi stăpânul nostru. Omul cu cât e mai sărac, cu atât e mai lesne de stăpânit şi adus la ordine şi ordinea este lucru bun”.
Şi i-a dat Ion dreptate Deşiratului .
„Ordinea este un lucru bun, am căzut amândoi de acord.Tatăl tău a fost bogat ori sărac?”
„Tatăl meu, a răspuns Deşiratu a fost bogat pân’ s-ajungă în robie, şi sărac după.”
„Robia este un lucru rău, nu poţi să negi asta. Lucrul rău care este robia ajută la ordinea şi pacea imperiului?”
„Din nefericire pentru neamul meu, da. Aşa e viaţa!”.
„Aşadar, a zis cărturarul, susţii că un lucru rău care este robia face lucruri bune, cum sunt ordinea şi stabilitatea. N-ai spus chiar tu că un lucru rău face lucruri rele?”
„Am spus”, a recunoscut Deşiratu.
„Nu înseamnă că ordinea pe care o slujiţi e lucru rău?”
Deşiratu s-a uitat în urmă, la ceilalţi patru vameşi şi-a zis:
„Nu mai ştiu ce-am spus”.
I-au sărit în cap Matei, fiul Paraschivei, şi Marcu, fiul Saftei.
„Eşti prost ca noaptea, Deşiratule! N-avem timp de baliverne. Să luăm ce-i al nostru şi să ne vedem fiecare de drumul său!”.
Ion i-a rugat să înapoieze Vindecătoarei tot ce i-a fost luat şi să-şi vadă de drum, căci el nu mai are nedumeriri în ceea ce-i priveşte.
Şi au pornit toţi cinci spre casa Mamei Ana să înapoieze ce-i furaseră. Dar când treceau ei pe lângă Pablo, Deşiratu l-a văzut că dădea din coadă şi s-a oprit.
„Iată un câine! a zis. Nu cumva e câinele Pablo, cel ars în turnul temniţei?”
Prietenii săi au izbucnit în râs; credeau fie că prietenul lor se joacă, fie că Ion îi făcuse vrăji şi Deşiratu înnebuise; acesta însă nu râdea şi- a zis:
„Nu râdeţi, chiar văd un câine care dă din coadă”
Iar când s-a auzit vocea lu Pablo „Păi de! Nu eşti prost ca noaptea”, ceilalţi patru au rupt-o la fugă.
Fiindcă Deşiratu nu se dezlipea din loc, Ion l-a întrebat:
„Ce faci? Nu alergi după însoţitorii tăi?”
„ Însoţitorii mei nu vor înapoia nimic din ce-au luat; îi cunosc şi ştiu că, pierzându-se în zare, vor ocoli casa Vindecătoarei şi vor lua drumul pădurii. Iar mie mi s-a făcut dor de neamul meu; am slujit-o pe Mamulica atât cât să-mi fi răscumpărat juruinţa ce i-am făcut; mă-ntorc la ai mei.”
În timpul acesta, Mamulica nu mai ieşea din camera ei, mânca te miri ce şi nu mai vorbea cu nimeni; retrasă în partea unde storurile blocau orice sursă de lumină, alăpta; pe fondul întunecat al încăperii, silueta ei şi a copilului decupau două halouri albe. La intrarea lui Mamulici, a strâns pruncul la piept, ca el să vadă că viaţa ei s-a oprit la naşterea monstrului.
Şi s-a apropiat Mamulici de copilul lui; i-a sărutat picioruşul şi a zis:
„Ce e în grădina mea e-al meu şi nimănui nu-i este permis a-i aduce atingere nici cu vorba, nici cu fapta; ridică-te şi reia-ţi viaţa!”
Iar ea a zis:
„Ce viaţa mă aşteaptă pe mine?”
A plâns Mamulici la picioarele ei şi a hotărât:
„Vom relua praznicile cu prieteni credincioşi şi veseli şi porumbiţa mea, admirată şi adulată, va fi din nou regina lumii întregi; va sfida privirile alunecoase şi hâde şi mândru-i va fi glasul şi vorba dulce!”
Şi a chemat el slujitorii în grădina din spatele castelului şi a anunţat petrecere împărătească; să fie invitaţi oaspeţi cu poftă mare de vânătoare şi sânge proaspăt; şi- a poruncit să se aleagă un viţel de parte bărbătească fără meteahnă; să se junghie viţelul, să se despoaie de piele şi să se taie în bucăţi; să se încingă focul şi pe lemnele care sunt pe foc să se pună bucăţile tăiate, fără grăsimi; iar grăsimile, precum şi măruntaiele şi picioarele în sânge, se vor arunca la fiarele din ţarcuri ca să le fie stârnită pofta de mâncare. Oaspeţii vor veni, vor gusta din bucatele fripte pe lemnele de pe foc şi se vor distra aruncând miei, iezi şi iepuri vii în cuştile cu fiare sălbatice; vor bea vin şi praznicul va fi bine-plăcut înaintea lor.
Şi s-a făcut aşa. Apoi s-au adus pe jarul încins pui de porumbel; li s-a frânt gâtul şi aripile fără a se desprinde de trup, sângele picura în căni de lut şi era aruncat la câini. Şi peste hărmălaia care s-a stârnit s-a auzit cornul hăitaşilor spre groaza animalelor din pădure, semn că prăznuirea era în toi.
Şi-au prăznuit oaspeţii până dimineaţă, şi-n tot acest răstimp animalele pădurii îşi părăseau sălaşurile lor şi tremurau de teama morţii.
Mamulica n-a apărut; oasepeţii s-au temut să întrebe ce şi cum, ca nu cumva să atingă ce nu era de atins şi petrecerea să dea în altceva. Şi-a chemat ea pe sluga cea mai apropiată şi i-a zis:
„Ascultă rugămintea mea cu luare aminte şi fă cum îţi poruncesc: mergi printre oaspeţi şi trage cu urechea la gura lor; ascultă vorbele ce se spun despre mine şi aşa cum au fost ele spuse le aduci urechilor mele”.
„Gura oasepeţilor rămâne ferecată când aud numele tău”, a zis slujnica. Urechile mele n-au încetat o clipă ascultarea.
Iar Mamulica a zis:
„Mergi în târguri şi fă la fel!”
La întoarcere, slujnica şi-a pus mâna la gură şi a tăcut.
„Dă-ţi drumul la gură, porunci regina, ori piei de pe faţa pământului!”
Slujnica a dat din cap că nu vorbeşte şi mai bine crapă decât să repete vorbele auzite. Privea chipul desfigurat de ură al stăpânei sale şi se înfricoşă şi mai mult.
Hotărî atunci Mamulica să se pună ea însăşi în fruntea oastei anunţate de Mamulici de epurare a tot ce-i răzmeriţă în cetatea Vaideei şi chemând la ea pe toţi cei iscusiţi le grăi aşa:
„ Voiesc să-mi lucraţi cu sârg şi tragere de inimă douăzeci şi patru de straie de mare comandant de oştire; câte unul pentru fiecare oră dată nouă de Dumnezeu.
Pentru aceasta veţi lua tot ce este nevoie: aur şi argint, mătăsuri şi in subţire în culori războinice, violet, sângeriu şi galben aprins; mantiile să fie lucrare iscusită din fire de mătăsuri sângerii, violete şi galbene şi de in răsucit şi vor fi ele din două plăci unite pe umăr cu două încheietori; cingătoarea să fie tot din mătase şi in în culorile războinice; apoi se vor face două lănţişoare din aur curat, răsucite ca sfoara şi se vor prinde acestea la încheietorile mantiilor; se vor face apoi pieptari pe dedesubt, tot din mătase şi in subţire; poalele să fie făcute din in şi tot din in şi mătase să fie făcută şi eşarfa .
Trimise apoi şi chemă la dânsa pe căpetenia căpeteniilor şi i-a zis:
„ Numără de azi şapte zile şi din ziua a opta începe în ţară curăţirea cetăţii Vaideei de cei întinaţi prin atingere de vorbe necugetate, de cei îndestulaţi din pârga diavolului şi de cei îngrăşaţi cu venin.
Tot ce este parte bărbătească de la douăzeci de ani în sus să fie număraţi şi rânduiţi în tabere de război; arcurile să fie întinse strâns şi suliţele să fie unse la vârf cu otravă ucigătoare; săbiile să fie ascuţite cu piatră tare, căci nu va fi iertat vinovat de-i bătrân, tânăr, copil sau femeie.
Să fie pătrundere în tot locul unde iese fum din coşuri şi răscolite vetrele şi cămările şi dosirile de odoruri vrăjitoreşti; să fie arse o dată cu ele orătăniile, slugile şi stăpânii răzvrătiţi; ardă tot unde nu e ascultare şi îngenunchere!
Să fie trecut prin foc şi sabie tot ce mişcă şi cârteşte ; capetele plecate se taie până la ultimul, ca însemne ale perfidiei.
În ziua a opta în zori, tot ostaşul înarmat să se adune în piaţa mare; să fie acolo trâmbiţaşii, toboşarii şi lăutarii cu instrumenele lor. Pornim cruciada curăţirii de facerile diavolului. Oastea de pedepsire va lovi sub ocârmuira mea. Vom reforma regatul din temelii. Domnul fie lăudat!”
Sfârşit capitolul 7.
Aici – capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI.
