Basm filosofic
Capitolul 4
Comoara regelui Păstor; cărturarul, schingiuit de gărzile Mamulicăi; Întâiul dregător, condamnat la moarte prin sfârtecare; visul Mai – marelui temniţei, tâlcuit de Pablo; câinele pregăteşte prima minune.
Mamulici s-a întors la Mamulica sa şi a zis:
„Iată porunca mea: tot ce este animal viu, căţel, arici, melc, gândăcel, peşte, orătanie, de parte bărbătească sau femeiască, toate câte sunt şi vieţuiesc în ţinutul meu sunt în puterea ta!”
Mamulica a mulţumit cum se cuvine şi-a zis:
„Aşa voi face!”
Şi-a doua zi, Ion şi ajutoarele sale mâncau în pavilionul din spatele casei. Avea acesta şapte coţi lungime, şapte coţi în lat, şi înalt de trei coţi. Patru coarne ieşeau din colţurile lui şi toate patru erau îmbrăcate în aramă. Unul râdea cu lacrimi; al doilea scotea limba la primul; altul cu-un ochi râdea şi cu celălalt plângea; al patrulea privea bosumflat la ceilalţi trei.
Şi veni un nor, acoperi pavilionul şi vorbi:
„Mamulica cea atotputernică dă vestire la toată împărăţia porunca ei: tot ce este animal viu, mâţe, arici, melci, gândăcei, peşte, orătanie de parte femeiască ori bărbătească, toate câte sunt şi vieţuiesc în ţinutul ei sunt în puterea ei; de asemenea trece în puterea ei cu osebire tot animalul care are patru picioare, blană şi latră; iar cel ce nu se va supune, sufletul aceluia va fi stârpit din poporul acesta, căci a călcat porunca sa.”
S-a ridicat Ion de la masă şi-a zis ajutoarelor sale:
„Să mergem la mormântul sfânt al tatei, vedem ponoasele ce i-au fost aduse şi vom pregăti morminte noi.”
Se gândea că el nu va mai avea mult de trăit şi se temea că fără un loc asigurat dinainte, Pablo va fi aruncat la groapa cu câini.
Şi-au ajuns ei acolo, însoţiţi de câteva slugi, după o noapte şi-o zi; duceau târnăcoape şi lopeţi multe şi s-au aşezat pe treabă. Deodată, privirea lui Ion fu atrasă de un punct strălucitor. Cuprins de emoţie se puse pe lucru fără preget; căci cine ştie ce-ar fi făcut Mamulica dacă iscoadele apucau să-i dea de veste.
„Aur!” şopti către Pablo.
Acesta dădea din coadă şi-i lingea mâna.
„Repede, zise Ion, spune ajutoarelor ce vrei, dar trimite-le cât mai departe; spune-le ce vrei, hai, repede, repede! Iar tu, fugi şi adu un sac larg la gură!”
Înarmat cu un cuţit, lucra de săreau de pe el stropii de năduşeală ca dintr-o stropitoare. Zidul gros la care săpa ameninţa să-i cadă în cap în orice clipă; izbuti să disloce tezaurul din perete adunându-şi toate puterile şi punându-şi viaţa în pericol. Priveliştea atâtor obiecte, având fiecare dintre ele o valoare nepreţuită, îl umplea de o îndrăzneală nebunească şi nu se mai gândea la riscuri.
Mărturii ale civilizaţiei neamului său. Încetul cu încetul, sacul adus de Pablo se umplea de bijuterii. Erau acolo diademe şi agrafe, lanţuri, paftale şi nasturi, ciucuri, fire, şerpi de aur.
Aduseră odoarele acasă, pe furiş, cale lungă. Iscoadele Mamulicăi nu-i slăbeau din ochi.
Iar Pablo nu-şi mai încăpea în blană de fericire; văzuse zorul cu care trudise stăpânul şi zicea:
„Iată un lucru bun! Nu-i aşa că suntem bogaţi?”
„Până una-alta, răspunse Ion, nu te grăbi să te bucuri!”
„Ba mă bucur, de ce tu să te bucuri şi eu nu? Suntem cei mai bogaţi dintre bogaţi.”
„Nu chiar”, a zis Ion şi luând un colier împodobi gâtlejul lui Pablo.
„Vreau eu să fim, da?” se izmeni Pablo.
„Poate că suntem, a chiuit Ion, poate că suntem, dar nu de aur, cum crezi tu, ci de trecut. De istorie. Suntem din nou!”
„Da’ şi de aur, da?”
Şi auzitu-s-a glasul Mamulicăi care umbla în răcoarea serii să iscodească fără ochi interpuşi mişcările de la Pavilionul lui Ion. Iscoadele raportaseră străluciri de aur şi pietre preţioase.
Şi l-a strigat Mamulica pe Ion şi-a zis:
„Ioane, unde eşti? Te-ascunzi de mine?”
Răspunse acesta şi a zis:
„ Am auzit glasul tău în faptul serii şi m-am temut pentru câinele meu!”
„Cine ţi-a spus să te temi? Nu cumva vestitorul meu şi-a încălcat misia pe care i-am încredinţat-o?”
Zis-a cărturarul:
„Vestitorul tău a adus lumină în porunca ta şi m-am temut pentru câinele meu.”
„Nu înţeleg ce spui, cărturarule, şi-a îndulcit ea glasul. Porunca mea vorbeşte despre puterea ce-o am asupra tuturor vieţuitoarelor, cum dar să te temi pentru câinele tău? Au este puterea mea vătămătoare?”
Grăi atunci câinele Pablo:
„Păi de! zise. Pot să spun ceva?”
„De eşti câinele Pablo, a răspuns Mamulica, arată-te feţei noastre!”
Şi acesta a zis:
„Iată, m-arăt; pot să spun ceva? Despre care putere vorbeşti?”
„Vorbesc despre puterea pe care mi-o dă jilţul ocupat de-a dreapta soţului meu”, răspunse Mamulica.
Iar Pablo a zis:
„Eu mă uit şi văd în jilţul de-a dreapta regelui fundul tău; acela e puterea ta?”
Din gura Mamulicăi ieşeau balonaşe din spuma fierei care clocotea; balonaşele se adunau sub un clopot cu limbi de salamandre şi zbaterea lor aşeza pe buze vorbe pe care Mamulica le ungea cu miere falsă şi de acolo luau calea urechilor.
Zis-a Mamulica :
„Auzit-au urechile mele vorba ta şi sufletul meu s-a înduioşat la gândul că nu peste multă vreme voi fi mama unui copil isteţ ca tine. Dar trebuie să ştii: sunt gânduri care pot fi tălmăcite în vorbe şi altele pe care educaţia aleasă le lasă nespuse, ca să nu pară obrăznicii.
Căci gura nestrunită spune vorbe amăgitoare, ca toţi mărturisitorii care spun că-n casa voastră se află mângâieri multe şi felurite ale ochiului. Cu aceştia am eu a mă război; cresc ca o turmă neghioabă, pururi clevetitoare”.
Arătându-se reginei, Pablo coborîse colierul de pe grumaz şi-l ascunsese într-un ceaslov. Două diamante rămaseră cu capetele la lumină şi se puseră a juca fripta. Ion închise ceaslovul; un surâs stacojiu, de mulţumire, lumină faţa reginei.
„Dar chiar şi asfinţiturile şi-au schimbat rosturile, grăi ea; tocmai ce-am văzut fata Morgana ieşind dintre coperţile ceaslovului”.
Şi Pablo a zis:
„Strălucirile ce-ai văzut sunt aievea; nu te mai preface! Dacă vrei să ştii, sunt trecutul nostru, Istoria regatului , aşa să ştii!”.
Şi îndreptându-se Mamulica spre casă, pe cărarea dinaintea sa lumina scădea, cerul se înnegura, păsările se agitau în cuibarele lor stârnind vietăţile din iarbă; şi o cuprinse freamătul nerăbdării; cum să-l facă pe rege a trimite gărzile în casa cărturarului şi a ridica de-acolo ce văzuse cu ochii ei.
Şi iată primi vestea că soţul său tocmai se întorcea de la un ospăţ cu cei de-o seamă cu dânsul. Dezbrăcă atunci de pe sine hainele de soaţă şi se înfăşură cu un văl; şi gătindu-se, ieşi la poarta mare a domeniului, care era în drumul spre palat.
Văzând-o, Mamulici socoti că este o femeie cu moravuri uşoare, căci avea faţa acoperită, şi n-a cunoscut-o.
Şi, abătându-se din cale, i-a zis:
„Iată, sunt un bărbat liber ca pasărea cerului, mă primeşti la tine?”
Şi ea i-a zis:
„Ce folos am de pe urma ta?”
” Îţi voi trimite în fiecare săptămână un viţel gras să aveţi ce mânca tu şi familia ta.”
Şi l-a primit ea în camera slujnicei de taină. Şi apoi, sculându-se, a ascuns vălul şi a îmbrăcat straiele adevărate.
A scos de pe degetul mijlociu al lui Mamulici, care tocmai adormise, inelul cu sigiliul domeniului; îl trecu pe-al său, şi ieşi.
Mamulici a căutat sigiliul la prietenii săi de ospăţ, la fiecare pe rând; a revenit la palat în puterea nopţii; şi culcuşindu-se lângă Mamulica a văzut mâna ei cu sigiliul pe deget, căci ea înadins lăsase mâna s-o vadă el.
Şi-a zis:
„Iată, iubita mea e mai dreaptă ca mine; spre ispăşire îi voi satisface oricare dintre dorinţele ce le va avea.”
Iar ea a zis:
„Socot că n-ar fi o pierdere mare pentru tine dacă voi amâna răspunsul meu vreme de şapte zile. Tu să ai vreme să deschizi bine ochii, eu să cumpănesc fără price cele ce-am trăit; căci grea mi-e inima; de cele văzute a căzut pădurea cea deasă peste ea. Nu voi mânca nimic până nu descâlcesc gândurile şi le pun în ordinea lor”
Şi după ce au sfârşit discuţia lor au adormit. Şi a doua zi dis-de-dimineaţă s-au sculat şi au trecut amândoi în sala cu micul dejun. Şi n-a mânca ea nimic, după cum a grăit. Ziua nu mânca pâine şi noaptea nu înceta a plânge durerea sa, până când s-au împlinit cele şapte zile pe care ea jurase să le ţină pentru a cumpăni.
Şi-a opta zi a zis Mamulici:
„Poţi să-ţi uşurezi inima şi să-mi spui de ce ţi-a fost inima grea de n-ai pus pâine în gură şi plânsul nu ţi s-a oprit o clipă?”
Şi zise Mamulica:
„Cum calul neîmblânzit ajunge nărăvaş, aşa şi un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut. Căci Pablo rămâne pentru mine un copil oricare i-ar fi vina.”
„Aşadar, constată Mamulici, despre câinele Pablo e vorba. N-a fost ordinul meu de ajuns de limpede pentru a-l supune puterii tale?”
„Am şi uitat de ordinul acela, zise regina. Căţelul ăsta nu ştie a-şi folos harul; se face nevăzut şi se dedă la lucruri rele.”
„Aşa este, a admis Mamulici, vorbeşte vrute şi nevrute.”
„Vorba de copil e dulce şi îmi înduioşază gândul la fiul ce-l vom avea. Face vrute şi nevrute. Dar mai mult vrute: să fie două luni de când îmi dispar din casă bijuterii, inele, agrafe, coliere, broşe, aur şi diamante; am aşteptat înadins şapte zile să văd dacă-l ia părerea de rău şi le aduce unde le este locul. Nimic din ce-am nădăjduit cu durere şi chin nu s-a întâmplat. Trimite, dar, pe Mai-marele căpteniilor cu un grup de viteji să-mi redea ce este al meu”.
Şi a plecat Mai-marele căpeteniilor cu zece arcaşi şi tot atâţia suliţaşi spre pavilionul lui Ion.
Şi a fost legat Ion cu lanţuri între doi cai şi bătut nemilos până ce a fost predat gardienilor. Bijuteriile n-au putut fi găsite. De ciudă, Mamulica a poruncit ca toţi părtaşii la această neizbândă să fie alungaţi cu pietre şi să nu se mai ştie de soarta lor.
Vizitându-l spre seară, Mai-marele temniţei a zis către Ion:
„Ştiu cine eşti şi-ţi cunosc învăţătura. Pentru ce, dar, ai fost trimis să pătimeşti în temniţă?”
Ion zăcea zdrobit pe podeaua de cărămidă şi n-a putut vorbi. Şi nici Pablo n-a răspuns; sta stană la căpătâiul stăpânului, şi-i lingea rănile.
Şi l-a oblojit Mai-marele temniţei în taină; i-a cusut urechea ce atârna ca o frunză prinsă doar în codiţă, i-a lipit pielea smulsă de pe umeri şi spate; părul rămas l-a strâns într-o bonetă tămăduitoare şi-n a patra noapte de veghe a zis:
„Este la noi o vorbă care spune că Dumnezeu nu iubeşte caii şi păsările cât iubeşte oamenii. Oricare îţi este vina, până a nu-ţi fi dată osânda, socoteşte-te sub protecţia mea”.
Atunci a vorbit Pablo şi a zis:
„Pot să spun ceva?”
Şi Mai-marele a zis:
„Ştiu că poţi vorbi; şi totuşi, toate zilele şi nopţile astea n-ai scos o vorbă; vorbeşte!”
„Am ieşit să-mi fac nevoile şi-am dat nas cu Întâiul dregător. Salut! – Salut, zice! Şi zic: nu mai ştiu, până la urmă i-ai făcut vrăji Mamei Ana sau nu? Mamulici e mai frumos ca tine, de ce te-ar fi ales pe tine Mama Ana?… A plecat ca mutu’, fără o vorbă, fără niciun picior în funduleţul meu. Acesta ce osândă are?”
„Cea mai mare osândă, zise Mai-marele; va sfârşi în ştreang, după ce va fi bătut şi omorât cu pietre…” Vorbind, privea fix în ochii lui Pablo, şi acesta zise: „Ce te zgâieşti la mine?” Mă uit la tine Pablo, răspunse acela, şi nu mă satur a te privi. Culoarea maro de pe urechile-ţi clăpăuge se încălzeşte, e vie în contact cu negrul de pe botic şi cel din vârful cozii; eşti binecuvântat.”
„Eu nu m-am plăcut şi nu mă plac, sunt ca toţi câinii, spuse Pablo; mie-mi place culoarea vişină putredă cu alb, botic roz şi umed, şi părul lăţos peste ochi.”
Şi s-a auzit vocea lui Ion, care a zis:
„Nemeritată osândă!”
„Prietenul meu a furat Cercul Polar… Iar regele şi regina au primit o veste care pune stavilă pe drumul milosteniei.
Mai mult, au apărut toate semnele îmbolnăvirii viţei de vie, aceleaşi cu cele apărute la naşterea fratelui reginei, Picioruş-coadă de drac. Nu lipseşte niciunul; mozaicul galben, scurtnodarea, mozaicul nervurian, marmorarea şi strierea lemnului către sfârşitul înfloritului şi începutul legării boabelor; simptomele de răsucire a frunzelor, îngălbenirea aurie şi simptomele bolii lemnului striat.
Mă duc s-aduc ceva de mâncare şi mai vorbim.”
Mai-marele s-a-ntors cu o supă caldă pentru Ion şi un os de cerb pentru Pablo. Acesta s-a repezit la os ca unul care nu mâncase de trei zile; mârâia, ofta şi o lua de la început. La urmă a zis:
„A fost bun! Pot să spun ceva?”
„Mă bucur că ţi-a plăcut, a zis Mai-marele temniţei. Orice ai a zice, sunt doar urechi.”
Lingându-se pe boticul negru, Pablo a zis: „Ce vrei în schimbul reţetei; aşa os bun n-a mâncat Pablo niciodată.”
„O, se veseli Mai-marele, n-a fost cine ştie ce reţetă; încă o dată mă bucur că ţi-a plăcut. Iată cum se face: se pisează coarnele de cerb până se obţine o pulbere albă; se desface pielea de pe osul ales pentru jertfă, se aşază în pulberea coarnelor şi se stropeşte cu sângele scurs la tăiere; se adaugă boabe de muştar, se înveleşte în frunze de viţă de vie şi se pune la fiert preţ de o jumate de oră; se lasă să se răcească în cenuşă şi se serveşte rece.”
Şi Pablo a zis:
„Este într-adevăr o reţetă dintre cele mai simple; mai pot să spun ceva?”
„Gata, Pablo, a intervenit cărturarul; nu fi lacom!”
Şi-n noaptea dinaintea execuţiei, Mai-marele temniţei simţi ca un fior pe şira spinării şi avu un vis ciudat; tulburat adânc în duhul său, porni spre casa căpeteniei ca să le spună lui Ion şi câinelui Pablo: „Iată am avut un vis ciudat şi n-are cine mi-l tâlcui.”
Ion juca şah cu Pablo; câinele lipsise de acasă întreaga noapte. A zis: „Plec de capul meu, dar nu zăbovesc mult”. Şi s-a întors după mijirea zorilor.
Încăperea duhnea a unsori puturose; câinele îşi dăduse în petic, pornise hai-hui când era atâta nevoie de el.
„Toată noaptea nu am pus pleoapă pe pleoapă de grija ta, zise cărturarul; unde ai fost şi de ce nu ai trimis semn?”
Grija cărturarului pleca de la felul cum era construit turnul temniţei. Intrai nu mai putea ieşi; ieşeai, nu mai nimereai drumul de întoarcere; ochiul era înşelat prin taina cărărilor şerpuitoare; zidurile înalte se încrucişau urcând şi coborând, zeci, sute de coloane.
„Păi de!”, exclamă Pablo. „A nimerit orbul Cholula şi nu era câine”.
„Nu te cert, l-a asigurat Ion. Spun doar că am fost îngrijorat. De înţeles, te-am înţeles: ai vrut să fii o noapte liber”.
Colţul din labirint unde cei doi se refugiaseră era un covor susţinut de curentul de aer care urca asemeni unui vârtej printre coloanele fără număr ale turnului. Tabla de şah era întinsă între cei doi; Ion avea piesele negre, iar Pablo, pe cele albe. Printre piesele pierdute de Ion era şi un pion mutant. Nu putea sta locului. Se prefăcea în pisoiaş, se furişa la coada lui Pablo şi trăgea cu toată puterea. Coada se îmbârliga, lovea covorul; nu înainte ca pisoiul să redevină pion şi să-şi reia locul în rândul celorlalte piese pierdute de Ion.
„Până una – alta, zise cărturarul, nu mă mai joc cu tine; ţi-am luat regina după regulile jocului şi, iată, regina a reapărut pe pătrăţelul ei.”
„Păi, de!”, a zis Pablo.
Atunci a apărut Mai- marele temniţei. Se opri în spatele lui Pablo, cu ochii aţintiţi pe tabla de şah. Luă regina de pe pătrăţelul unde o strecurase câinele şi o scoase din joc:
„ Eşti în şah, Pablo”. Faţa-i rotofeie se îmbujoră; totul era rotund la el, capul, mijlocul, fundul, umerii – gura cu buze cărnose, ochii de veveriţă, urechile mari.
„Nu ştie să piardă, spuse Ion, lasă-l!… Cu ce-ţi putem fi de folos în zorii care anunţă soare nevătămător? Mai înainte însă, onorează-ne şi ia loc pe banchetă.”
Mai-marele coborî de pe umeri mantaua cu care se îmbrăcase în grabă, o aşeză pe bancheta cazonă şi luă loc.
„Vedeniile unor presimţiri groaznice mi-au tulburat somnul, zise, şi spaime neaşteptate au năvălit asupra mea… Dormeam şi eram treaz totodată; auzeam mulţimi coborând pe dealuri pentru a asista la execuţia prietenului meu. Mijea de ziuă şi deodată s-au ivit din văzduh lucruri de necrezut; lumina soarelui a dispărut şi s-a aşezat o noapte, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înfricoşătoare, de vânturi vijelioase care aduceau furtună din toate părţile; în timpul acesta mulţimile de pe dealuri se împrăştiau fugind, iar judecătorii care urmau să anunţe sentinţa s-au strâns la un loc mai întâi, apoi au dispărut.
Întâiul dregător m-aştepta să-l conduc la locul execuţiei; aşa poruncise regina: condamnatul să fie adus doar la semnul ei; era împodobit cu arme ce străluceau ca fulgerul; n-am apucat să mă bucur de fala ce-o avea că un nor coborând din cer şi-un vârtej de vânt l-au smuls de pe faţa pământului şi l-au urcat la capătul cerului.
Am văzut atunci un tron mare alb şi cel ce şedea pe tron nu era om, ci câine, iar dinaintea feţei lui pământul şi cerul fugiră. Şi-am auzit la spatele meu un huruit ca de cutremur.
Atunci Duhul mă ridică şi mă obligă s-ascult versurile astea despre senzaţia pe care o trăiam: Departe simt că-n mine moare/ uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir/ că zbor trecând prin corpuri mai uşoare.
Am tras mantaua asta pe mine şi-am urcat la voi să-mi tâlcuiţi cu ştiinţa voastră visul aievea prin care trecui.”
Răspunzându-i, Ion a zis:
„Nisipul mărilor şi picăturile ploii sunt fără număr; ca şi spaimele nopţii, rămân necunoscute. Fiorii, da, aceştia pot fi cercetaţi şi tâlcuiţi. Când sunt de bine, desfată inima, dau veselie şi lungime zilelor. Rădăcina bună filtrează fiorii binevestitori şi luminează cu ei adâncul ochilor. Privirea ta e limpede; ar fi semn de bine. Dacă ştii mai mult, mărturiseşte.”
„ Azi în zori, zise Mai-marele, s-a hotărât: Întâiul dregător al Palatului va fi dat ştreangului.”
Văzu pisoiaşul strecurându-se spre coada lui Pablo, luă două dintre razele jucăuşe de soare şi i le aşeză în cale; pisoiaşul prinse a se juca cu ele şi uită de coada câinelui; una dintre raze ajunse la botul lui Pablo şi acesta stănută. Mai – marele a zis:
„Noroc! Iată adeverirea spuselor mele! La acuzaţiile Mamulicăi de furăciunea Cercului Polar, prietenul meu n-a scos o vorbă; a rămas doar cu faţa mohorâtă, dar dârză şi mândră.
Şi-am ştiut dintr-o dată: prietenul meu n-a furat. Faţă de semeaţa-i tăcere, a continuat Mai – marele, Regina a-ntrebat pe cei din jur: Scăpat-a el vreun glas al rugării?Nu. Ei bine, voi frânge tăcerea lui şi dacă nu i- am putut smulge un cuvânt, voi smulge vaiete.
Şi întorcând mânia-i în turbare, a poruncit să i se străpungă călcâiele şi să se treacă prin ele o sfoară, ca să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat, la spatele unui car, şi abia apoi dus la ştreang.”
Trase mantaua de gardian pe umeri şi se pregăti de plecare.
Părăsi casa căpeteniei gărzii cu sufletul îndoit; căra pe umeri o povară mai grea decât îi permitea cuprinderea conştiinţei.
Ion grăi către câinele Pablo:
„Cum vezi tu lucrurile?”
Şi Pablo a zis:
„Simplu, nu le văd. Nu m-ajută dibla”.
„Nu te cred”, a zis Ion; „Întrezăresc o codiţă cu negru-n vârf amestecată în visul protectorului nostru.”
Şi doar ce plecă Mai – marele spre rugăciunea de tihnă că-n piaţă se făcu auzită hărmălaia vocilor venite să asiste la execuţia anunţată.
Printre cei care coborau de pe dealuri ca grindina în plin soare, erau şi mulţi cârcotaşi, care nu împărtăşeau osânda; Picioruş-coadă de drac a trimis peste aceştia animale necuvântătoare şi fiare netrebnice.
Şi erau printre aceste animale cu minte slabă, fiare nou-create, scoţând pe gură aburi de turbare şi risipind din ochi înfricoşătoare fulgere. Monştrii puteau să-i omoare pe cârtitori cu muşcătura, dar să-i şi înspăimânte cu vederea lor.
Căci, mulţimea înspăimântată e ca picul de praf care face cumpăna să se plece.
Zgomotele pieţei nu l-au împiedicat pe Pablo să-şi urmeze îndemnul la somn odihnitor după escapada de noapte. S-a trezit vesel; s-a întors pe spate, cu lăbuţele în sus, s-a scărpinat de puful aspru al covorului de iută şi a cerut de mâncare.
Cărturarul îl aştepta cu urechile prinse de vuietul pieţei. Şi Pablo a zis, cu gura pe jumătate plină de orez fiert în abur de mere coapte:
„Te văd încurcat. Pot să spun ceva?”
Iar Ion a zis:
„Tu auzi ce-i în piaţă? Se vor sfâşia unii pe alţii”.
„Păi de!” a zis Pablo. „Cum ai zis tu: surde sunt urechile care azi m-ascultă?”
„Aşa am spus!”, a recunoscut Ion.
„Simt eu că ai vrea urechi nesurde, cum sunt ale lu’ firicel-coadă de purice şi ale rotundului temnicer?”
„Unde te duce gândul? Spune-mi, nu mă mai perpeli!”
Sfârşit capitolul 4.
Aici – capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3.
