Unic, în democrație: Președinte, revoltat de o decizie a Justiției. Fiindcă nu-i convine lui. El vrea altceva. Nu-i pasă. Goliciune mintală? Sfidare dictatorială? Obrăznicie? Împuțiciune mintală? Unii, vorba aia, mor prea devreme, alții, prea târziu. Nu moare nimeni cu bun-simț. Sigur, zice unul, cine n-a trăit niciodată la timp, cum să moară când e natural să moară? Mai bine nu s-ar fi născut nicicând. Nebunia începe cu constatarea: da, era mai bine să nu se fi născut nicicând, dar s-a născut. O naștere atât de contrariantă, încît pe mulți a zăpăcit. Sigur, ăștia, cei mai mulți dintre ei, erau deja zăpăciți. Îl votaseră pe Ceaușescu, c-așa era moda. Așteptau să spargă alții nuca. Un popor care n-a învățat să celebreze ce-i al lui, ci ceea ce i s-a dat: de biserică, de turci, de ruși, de americani, de nașii mai înstăriți.
Ei bine, domnilor! Insul nu e gol, nici năuc, nici lipsit de minte, nici obraznic, nici nătâng din naștere. Omul acesta, Iohannis, s-a împlinit pe sine și își moare moartea sa: să împartă țara în două, în cei care au ghimpi, pot ucide și ucid cu ei, și ceilalți, care bocesc indignați, îndurerați, oprimați – dar în case cu obloanele trase, de veacuri.
