Zice Luminăția Sa Erasmus:
„Rogu-vă, oare capul, fața, pieptul, mâna, urechea, care se socotesc părți onorabile, acestea toate sunt părțile care dau naștere la zei și la oameni? La zei și oameni dă naștere acel mădular nerod și caraghios de nu poți să-l pomenești fără a te hlizi. El, caraghiosul, el este prăsitoarea neamului omenesc. Mai vârtos decât petrada pitagoreică, acest mădular este izvorul sacru din care toate își trag viața.” În absența lui, adaug eu, nu există oameni. El este Dumnezeu.
Un tânăr revoluționar, ieșit nevătămat, dar cam nedumerit, din izbândă, se apropie de autorul teoretic al Revoluției, Jean Jacques – Rousseau. Zice: „Lămurește-mă, camarade. Eu sunt popor, mata ești popor. Să zicem că ești dușmanul meu, care și mata ești popor. Care dintre noi este suveran? Adică mai popor?”
Trec peste celelalte năzbâtii făcute de oameni de-a lungul vremii și mă opresc în România.
Pe fruntea-i nobilă șade Ioana de Botoșani. E la putere. Elegantă și năbădăioasă zice și ea: „Cu PSD, cu dușmanii noștri, nu țin decât învinșii, poporul de țărani fără dinți și cu wc-urile în curte…”
Rețin esențialul dorit de Președintele ei. Rezum de la mine:
Smulgeți-le rădăcinile, ucideți-le credințele, obiceiurile, tradițiile, astfel încât să le fie rușine de cine sunt; declanșați războiul româno – român; țintiți un dușman, ciuma roșie, până la aneantizare; propagați ura; subordonați justiția și serviciile secrete; ștergeți podelele cu normele plebei. Suntem suverani!
… Mă dezlipesc de gard, las vecinii să-și vadă de treburile lor seculare, și cotrobăi în casă după evanghelii. Citesc, după nu puține osteneli, porunca lui Dumnezeu.
Regula dată omului de Dumnezeu spune altceva. Zice: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Fiți uniți. Urmează veacuri multe…”
Frumos și dramatic de adevărat.
În scrierile care mărturisec despre alte vremuri, găsesc o însemnare:
„Pereții caselor cu protestanți sunt însemnate cu o cruce de către catolici. Cei numiți protestanți, se odihnesc după o zi ca oricare alta.”
În fine… În grădina din spatele meu aud ciripitul graurilor. Mă întreb ce vârstă pot avea. Le urmăresc zborul.Nu s-a schimbat nimic. Poate doar la oameni, zic.
Și revin la însemnări: „Clopotele bisericii Saint-Germain l’Auxerrois țipau în tăcerea nopții de vară cu dangăte rău-prevestitoare. Neamurile catolice făceau harcea-parcea din apropiații lor protestanți. Aruncau cu furie leșurile vecinilor pe străzi și în valurile Senei. Un râu prieten deopotrivă celor două tabere.”
Nimic din ce vorbeau evangheliile, pare-se, nu le sugera pacea. Au murit atunci, creștinește, cei mai vrednici fii ai Franței. Noaptea fu botezată pios Noaptea Sfântului Bartolomeu.
Nu sunt protestant. Nu sunt nici catolic. Pe uliță, vecinii continuă să purceadă spre piețe și slujbe și să se întoarcă la casele lor. Le văd doar capetele peste gard. Șepci americane. Graurii mei, eternii mei grauri sunt aceiași. Cu ei în imagine, gândul meu zboară la doamna Ioana de Botoșani, reprezentanta noii puteri, și la milioanele de români săraci. Îi aud gândurile: „Smulgeți-le rădăcinile; ucideți-le credințele, obiceiurile, tradițiile ca să le fie rușine de cine sunt; declanșați războiul româno – român, țintiți un dușman, ciuma roșie, până la aneantizare; propagați ura; subordonați justiția și serviciile secrete; ștergeți podelele cu normele plebei. Suntem suverani!”
Și iar mă întorc în timp.
În Franța, surâdea unul dintre cei mai falnici creștini: Henric al IV-lea.
Atârna spânzurat. Doldora de bunăvoință și cumpătare. Era insul care a instaurat pacea în teritoriul pe care-l stăpânea sub porunca dragă lu Dumnezeu: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” Fapta fu botezată atunci Edictul de la Nantes.
Henric fu spânzurat. Apucase să scrie, pe țoala dorințelor sale – „Vreau ca fiecare țăran să aibă Duminica o găină în oală.” În drumul cu picioarele înainte, poporul l-a preamărit cu pietre și huiduieli. Și cu fățărnicia de a trece de partea celui care a anulat Edictul, Regele Soare.
Ce trai a fost instalat în țara Regelui Soare aflăm de la La Bruyère:
„Vedeam un fel de animale sălbatice, bărbătuși și femeiuște, umblând pe câmp, negri, plumburii și pârliți groaznic de soare, lipiți de glia pe care o scormonesc și o răstoarnă cu înverșunare de neînchipuit. Au ceva în ei ca o voce articulată și, când se ridică în picioare, arată un chip omenesc și, într-adevăr, sunt oameni. Noaptea se retrag în niște vizuini, unde se hrănesc cu pâine neagră, cu rădăcini și cu apă. Ei îi scutesc pe stăpâni de a semăna și de a culege spre a trăi. În acest chip doar meritau să nu fie lipsiți de pâinea pe care o munceau.”
Mă retrag în casă. În gând iar cu Ioana de Botoșani. O văd lângă Regele Soare. În urmă cu 5O de ani aș fi invidiat-o. Pe atunci trăiam intens. Eram în cugetul revoluției. Revoluționar pursânge. Îl veneram pe Saint Just: „Camarazi, faceți o cetate cu cetățeni care să fie prieteni și frați, peste tot ce ne poate deosebi. Deasupra diferențelor de origine, de clasă, de avere, stă omenescul din noi, sentimentul că avem un rost comun… Guvernul revoluționar înseamnă trecerea de la rău la bine, de la corupție la probitate, de la maximele proaste la cele bune. Virtuțile sunt măreția lumii, să mergem, dar, în casele de pe malul râurilor, să ne legănăm copiii, să-i învățăm ce este obiectivitatea și curajul…”
Și o fierbere albă ca sticlirea unei spade se aprindea și se stingea, și nimeni nu-nceta să cânte în suflet, fără a fi acompaniat de alte instrumente în afara isonului revoluționar.
Despre a cărui atmosferă vorbește Jules Michelet: „Cimitirele din Paris nu mai pot înghiți cadavrele pe care le livrează ghilotina fără oprire… Trăitorilor din preajmă le este lehamite să vadă zilnic cum cadavrele revin la suprafață și să calce în râul de putreziciuni care se scurg din cimitire…”
Veacurile își văd de mers într-o direcție știută doar de ele. Iar eu n-am încotro. Trebuie să-mi văd și de viața pe care o trăiesc. Mama suferă de tulburări de auz. La ea, la țară, nu există medic neurolog. M-a rugat pe mine să-i găsesc unul… Și cum, la vârsta mea, nu mai am prieteni, am folosit calea telefonului. Medicul la care am sunat a cerut o sumă cât un sfert din pensia ei…
E la nave va…
Trag nădejde să mă primească la el Erasmus, cel mai fidel credincios pe care-l cunosc. Dumnezeu nu are un devotat mai sincer. Mai erudit. Îmi oferă un brâu, brâul prieteniei. Cu o panglică pe care scrie: Cunoaște-te pe tine însuți. Fii tu! Nu-ți fie teamă de nimic.
Revin la Erasmus al meu. Supranumit prințul umaniștilor, a scris o carte căreia i-a dat numele „Elogiu prostiei”.
„Eu, scrie el, apăr prostia. Vorbesc în numele ei. Parcă o aud cum zice:sunt singura care, prin puterea mea, înveselesc și pe zei și pe oameni. Fără mine s-ar trăi mereu posomorât, linear, ursuz.
Aș face mai bine să-i trec sub tăcere pe teologi. Soiul ăsta de oameni e foarte trufaș și iute la mânie. Ar trece imediat la atac împotriva mea, să mă silească să retractez.
Căci cu acest fulger cutremurător înspăimântă ei pe oricine nu-i are la inimă. Chiar dacă ei datorează prostiei acea splendidă iubire de sine care-i face să creadă că locuiesc în al treilea cer, din înaltul căruia privesc la ceilalți muritori ca la niște dobitoace târâtoare. Căci sunt sprijinți ca de un zid de o trupă de definții inventate de ei. Au la îndemână atâtea subterfugii că nu pot fi prinși nici în plasele lui Vulcan. Atât de mult abundă termenii născociți de ei. Pe lângă asta, ei explică sfintele Taine după bunul lor plac. Ei știu cum a fost orânduită lumea, prin ce canale pângărirea păcatului originar s-a răspândit la toți urmașii lui Adam, în ce chip, în ce măsură și în cât timp a fost Hristos zămislit în pântecele Fecioarei, în ce chip în sfânta cuminecătură dăinuiesc tot felul de prostioare…
Ce spune Sfântul Petru? Spune, Doamne, noi am lăsat tot și Te-am urmat. În loc de a lăsa tot și a-l urma pe Iisus, pe acel sub pălăria căruia agonisesc, teologii își atribuie moșii, patrimonii, orașe, tributuri, vămi și ținuturi întregi.
În urma acestor furtișaguri, în lume, deși se ajunsese la sorocul hotărât de firea naturii pentru răspândirea credinței adevărate, s-a instalat un soi de oameni cărora le place să asculte sau să povestească minunății și minciuni gogonate, și care nu se satură niciodată de astfel de basme în care se pomenește de semne și minuni, de strigoi, de stafii, de duhuri rele, de oameni de pe lumea cealaltă și de o mie de astfel de minunății care, cu cât sunt mai departe de adevăr, cu atât sunt crezute mai cu înverșunare și gâdilă urechile cu o mâncărime mai plăcută.
Înrudiți cu aceștia sunt apoi aceia care și-au vârât în cap încredințarea nebunească, dar plăcută că dacă au dat ochii cu vreun chip de lemn sau o icoană în ziua aceea nu vor muri. Că acei ce se vor închina cu anumite cuvinte se vor întoarce teferi din luptă sau că acel ce va aprinde, în anumite zile, un anumit număr de lumânări și va spune mici rugăciuni are să ajungă, în scurt timp, un om bogat.
Sumedenie de oameni se mângâie cu credința în mincinoase iertări de păcate. Bizuiți pe niște mici semne magice și câteva mici rugăciuni, pe care le-a născocit vreun șarlatan cucernic, fie spre a petrece, fie pentru a dobândi un câștig, trag nădejde de avuții, onoruri, plăceri, ospețe îndelungate, sănătate de-a pururi înfloritoare, viată lungă, bătrânețe liniștită și, în sfârșit, un locșor în ceruri, aproape de Hristos, unde, bineînțeles, vor să ajungă cât mai târziu, adică, după ce, spre părerea lor de rău, îi vor părăsi plăcerile acestei vieți de care se despart așa de greu. Neguțători, judecători, ostași cred că aruncând în cutia milelor o mică monedă provenită din atâtea jafuri, li s-a iertat toată haznaua de păcate din întreaga lor viață, că atâtea călcări de jurământ, atâtea desfrânări, atâtea beții, gâlcevi, omoruri, înșelătorii, vicleșuguri și trădări pot fi răscumpărate ca printr-o învoială și ispășite în așa fel că ei se simt îndreptățiți să înceapă un nou șir de nelegiuri.
Pe de altă parte, ce nebunie mai mare și mai mângâietoare totodată decât să-ți închipui că o să ai parte de o fericire mai mult decât desăvârșită dacă în fiecare zi rostești șapte versuri din Psaltire?”
Am închis cartea. Mă aflam într-o asemenea lămurire a sufletului de parcă auzeam rumegând și trecând pe lângă mine mulțimea înarmată cu topoare, cu ciomege, cu tot ce era contondent în triumf spre „libertate ori moarte!” .
Auzeam deputații stabilind principiile lor cuprinse, mai apoi, în Declarația drepturilor omului și cetățeanului:
Oamenii se nasc liberi și egali în drepturi.
Poporul este suveran.
Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia.
Greu ai fi putut găsi în acele neguri ale copilăriei omului modern ceva mai de soi pe piața revoluțiilor. Și parcă înțelegeam emoția acelor oameni: se sfârtecau între ei, căci nu exista pe-atunci, și nu există nici astăzi o bucurie mai omenească decât uciderea. În numele fraternității, egalității și libertății. De fier să fii și tot îți scapă o lacrimă, o înjurătură sau un glonț. Pășeau ca într-o turmă, alai vesel, unii în urma altora strigând:
Trăiacă poporul suveran! Poporul își este sieși principe!
