Milioane de capete rumega de ceva timp stirea in legatura cu încercarea de sinucidere a lui Adrian Năstase. 99,99 la suta dintre ele speculează, inventeaza, fantazeaza. Dar toate acele milioane de creiere incandescente au în comun firea. Judecatile lor scot la iveala natura intima a caracterului fiecaruia. Ceea ce rezulta este un ocean de trasaturi ale fiintei om. De pilda, Cristian Tudor Popescu este construit din ura, egolatrie si o netarmurita pofta de a ucide. Dar nu despre CTP este vorba. L-am ales pe el fiind cel mai cunoscut dintre milioanele cu mintile in fierbere.
Las la o parte născocirile, speculaţiile, nevoia de a scormoni în nimic sau în pubelele existenţei. Şi reduc tragica întâmplare la o schemă simplă. Adrian Năstase se consideră vinovat sau dimpotrivă. Mă refer la ceea ce simte în interioarele gândirii sale nu la ceea ce vrea să impună celor din afară. Dacă se crede vinovat doar pentru el, durerea îl aruncă în braţele regretelor, al suferinţelor pe care le produc automat orgoliul, vanitatea, educaţia. În acest caz, pornirea spre sinucidere te mângâie oarece vreme, dar nu intră decât extrem de rar în faza de dezvoltare.
Dacă însă, Adrian Năstase ştie că nu e vinovat, şi că este doar obiectul răzbunării unui nebun din tagma celor care intră în „categoria” Cristian Tudor Popescu, atunci deci, ne aflăm în faţa unei tragedii cumplite, imposibil de descifrat în întreaga sa amploare: singur în faţa neputinţei de a se apăra de batjocura lumii însetate de ură, sânge, răzbunare, îşi retrage fiinţa expusă în piaţa publică.
Cred, în naivitatea firii mele, că aceasta şi doar aceasta este starea de spirit pe care o trăim şi iată, unii ne comportăm demni în faţa ei, alţii,dimpotrivă.