„Peste o mie de limbi vorbite astăzi, vor dispărea alarmant”, zice un studiu matematic.
Îți dau lacrimile. Atâtea seminții care mor!… Natura își are granițele ei!
Nu știu dacă lui Alexandru Ioan Cuza i-au dat lacrimile când a fost exilat din limba națională. A venit la putere, cu altă limbă, un neamț. Astăzi, ne râde din vârful puterii, un alt neamț. Aș risca dacă aș aprecia că mai jos de atât nu se poate. Și totuși limba română supraviețuiește.
Dispariția acestei romgleze instaurată politic, nu m-ar durea.
Romgleza, ca și romfranceza, mult mai plăpândă, e vorbită de simandicoșii cu simțire de coperți colorate, snobi în suflet, de oameni fără mândrie, fără valori morale. Mor singuri, în elanul celorlalte 999 de limbi supuse dispariției.
Nici presa nu face excepție. În frunte cu președintele radioului național. I-am cerut acestuia să fie traduse în română măcar numele melodiilor. S-a simțit ofensat. Ca să vezi!
Eu mă întreb totuși: moare sufletul românesc, ori limba? Căci acele o mie de limbi supuse dispariției, zic eu, cern suflete. Ele mor, nu limba.
Am fost martor, de-a lungul vremii, la tot felul de nunți. Auzeam strigăturile. Erau din suflet. Și ce suflet! Nu cel din vitrine.
Și mi l-am căutat pe-al meu. Sufletul. Eram acolo, cu nuntașii, adevăratul meu popor.
