De acord, există o singură lege eternă: schimbarea. Și totuși. La fel de etern este și dorul. În ce mă privește, eu, unul, îmi amintesc un singur dor național: dorul din noaptea în care România, purtând emblema echipei „Steaua”, era cântată alături de numele Barcelonei pe întreg mapamondul. Dovada eternității acestui dor cu moț fotbalistic a reapărut recent, foare recent: miile, zecile de mii de spectatori dispăruți treptat de la meciurile FCSB au fost readuși la stadion de zvonul acelui dor. Aducător: doar un semn. Numele lui Nicolae Dică.
Și iată un om de nimic, un produs al banilor murdari, adus la microfonul echipei Steaua de o presă sportivă care nu e presă, ci o afacere șmecherească. Patronul odios decide ca reprezentanta României într-o competiție europeană, fosta Steaua, să fie alcătuită din jucători după chipul și banii săi. Și după o înfrângere umilitoare în Danemarca, primind cinci goluri și dăruind zero suflet, să șteargă dorul acela din amintirea neamului. Pentru totdeauna.
