În dormitorul meu, cocoțată pe sobă, privește spre mine, sfioasă, o țărăncuță. Nu mai știu cum a ajuns acolo. Buclele blonde, aduse pe un singur umăr, împodobesc fruntea-i senină cum îi holda. Rochie lungă, mănoasă, în pliuri de culorile câmpului. Trecem!…
Până azi, trecuse și ea, țărăncuța, anonim. Astăzi, tot alungând prieteni din jur, în golul pustiu s- a ivit o lumină. Camera s-a încălzit. Inima mi s-a trezit, în sfârșit. Eram, surpriză!, mândru de viața mea. Un noroc pe muchie de cuțit mă așezase în firea mea. Sigur, hotarul cu de-alde mine, este închis. Am apărat memoria soldaților români uciși la Stalingrad chiar la Stalingrad, pe stadionul grandioasei sărbători rusești… Am scos nevinovați din pușcării… Mă opresc. Căci, mă întreb: cum va fi peste o sută, peste o mie de ani? Nu e nimic deosebit. Am putut fi eu. M-am jucat în felul meu.
