Zice cineva: la bătrânețe nu mai ești „domnu” nu știu cine. Nu mai ești nimeni. Sunt la bătrânețe. Și așa este, nu mai sunt „domnu Cristache”, „domnu ziarist”, „domnu scriitor”, „domnu director” Adevărat. Nimic de adăugat. Revin, totuși, și spun: dar chiar nu mai e nimic de adăugat? Mă lupt, gâfâind, cu întrebarea asta. Când moare un munte, mai înainte se fisurează. Nu mai e munte. Când seacă un râu, în albie nu rămâne nimic viu din existența-i trecută.
Omul nu e râu, nu e nici munte. Nu toți oamenii mor aidoma. Nu din toți lumina se stinge la fel. Uneori, se aprinde, rămâne unică. Bătrânul e, în sfârșit, viu cu adevărat. A aflat adevărul. Despre om, despre viață, despre moarte. Adevărul e dureros. Este singurătatea. Marea, adevărata singurătate. Singura.
