Nu există ulițe între mine și colegii mei din presă. Un vajnic trup de la Evenimentul zilei poseda o voce înnobilată cu dorința de a fi stăpân. Și chiar a ajuns să fie. Și chiar este, într-o casă pe măsură. Cu o voce mult țipătoare. Într-o stare de slugă cum n-am mai cunoscut. Dar iată, o exersează toți ceilalți!
Ce va fi mai departe?
Voci ca a lui viețuiesc și pe strada mea. Se înalță pe toate străzile țării mele. Și nu numai. Și o emisiune la Radio România Muzical. Dialog cu un muzician dezmoștenit de regimul comunist.
Purtătorul de microfon, simțeam, făcea tot ce stăpânea funcția sa ca noi, cei ce-l ascultam, să nu ne putem opri lacrimile.
Victima dezmoștenirii, mirare. Era un om! Un posibil prieten. Îl transformase astfel dezmoștenirea. Puteam să-i strâng mâna.
Iată, există ce-mi doream. Și vor mai exista mâini la fel. Și tot așa… O să răzbim.
