Nu pot să merg. La televizor n-am ce căuta. Scuze!… Încerc s-ajung undeva, nu mă văicăresc.
Cunosc, iată, două familii. Intru în viața lor. Una se bucură cu un copil de șase ani și un apartament cumpărat pe credit. Nu găsește timp să trăiască. Doar există. Cealaltă familie și-a construit un căsoi la țară. Cu doi copii mari, plecați aiurea. Copiii se bucură de ambalaje care iau ochii. Părinții tac. Când i-am cunoscut eu, căsoaia cu două etaje se ridica pe nădejdi. Astăzi, oamenii aceia doar sunt.
Și, iată, Revelionul! Și vorbe care se înșiruie în van. Și miezul nopții și un sfert. Și liniște în jucării și ambalaje. Și atât. Și dor care rămâne dor.
Și liniște.
Și o altă lume.
Partea inexistentă, în muțenia viitorului.