Pe când era, odată, Franța cocoțată în vârful cercului. Palate, castele, grădini, Versailles-uri. Puhoaie orbecăind către adevăr. Săraci cocoșați în conștiințe de oameni. Bănci la stradă, pentru prieteni. Nobili aroganți angajați de istorie. Și războaie mondiale.
Istoria încearcă și cu zgârie-nori. Semețe vârfuri ca-n basme. Puhoaie urcând spre piscul înșelăciunii. Învățători cu chipuri false. Din școli răzbat copii nărăvași. Unde ne ducem? Războaiele iau chipul celor cocoțați în vârf. Înving seducătorii.
Înving seducătorii? Așa o fi! Ceva nu este în ordine. State cu diplome obținute de eroi înveșmântați în straie patriotice. Întreaga planetă plângea și spera. Eroul la zi, astăzi, poartă război după război. A rămas cu glasul vechi și nu câștigă nici unul. Puhoaiele orbecăind după adevăr dau buzna acum pe cărările păcălelii. Nu mai există adevăr negăsit – MINCIUNA-i învingătoare în totul. Zgârie-norii n-au sfârșit. Cresc, se înmulțesc.
Uned-i evoluția?
Să fie oare în cercul de pe care a căzut Franța? Altele, înaintea ei se prăbușiseră.
Cercul continuă să se învârtă. Îl mână propria-i lege. Cu ce i-a dat natura: cutremure devastatoare, vai-înălțimile, revoluții și un alt drum al Cercului.
