Soarta nu lasă nimic în seama noastră. Respectiv, a ziariștilor.
A rostogoli pe trepte un ministru, un guvern, un președinte al României, toate răcoririle astea sunt apa de ploaie. Sau mai exact, cel mai la îndemână steguleț. Ca să capeți un dram de putere sau o celebritate trecătoare, cu banii asortați. Așadar, Soarta nu lasă nimic în seama noastră, ea drumețește pe ulița ei, în veac. Nu are urechi pentru a asculta ceea ce haitele de lucrători bolborosesc pe limba lor parvenită. C-așa-i în democrație.
Rezultatul? Nici măcar zero. Laurii vor cădea fix pe creștetul celor înjurați. Iohannis, fără democrația înțeleasă de jurnaliștii români, n-ar fi eroul tuturor cancelariilor europene, cu onorurile de cuviință la capătâi. Hellvig, neînjurat de marii gazetari ai țării, săracul, ar fi rămas neica-nimeni. Ce face el au făcut și vor face toți cei ca el.
Înțelegerea Soartei nu e la îndemâna politicienilor, a guralivilor, a celor plătiți de partide. Soarta implacabilă, surdă și nemiloasă cu națiile, poate fi înțeleasă doar de funcționarii cu vocație sau măcar cu studii. Ei sunt de partea naturii, îi descoperă legile, direcția mersului. Poiticienii vin și adoptă ce le convine. Partidele nu au înțelepți în rândurile lor. Doar profitori.
Strada? Nici ea nu mai e ce-a fost. S-a convertit la sistem: iese doar plătită, ori de dragul spectacolului. Să fie văzută și „dată” la televizor.
Până când? Până atunci când gazetele vor fi garnisite cu ziariști având vocație și conștiință de ziariști; vor ști ce spun legile din destinul unei nații.
