Pagina de deschidere a calculatorului mi-a încântat ochiul. Imagini seducătoare din New York, cred.
Clădiri semețe, amețitoare. Sute de etaje, fără balcoane. Mii, zeci de mii, poate sute de mii de pătrățele – ferestrele… Toate închise. Pustii.
Vesel și optimist, am păstrat imaginea asta în mine până am ajuns la vecinul de unde cumpăr miere de albine. Ședeam pe scăunelul din fața casei lui și sorbeam agale dintr-un păhăruț, cu gândul la ce-i voi povesti. Proprietarul amenaja stupi noi. El, cu albinele roindu-i în jurul capului, acoperit profesionist, cu mască făcută chiar de el. Eu, sorbind din țuica lui, desenând o lume posibilă. Treptat, lumile, aceea de pe facebook și aceasta care mi se înfățișa, se adunau …
Oameni și albine.
Prietenul meu, stăpânul stupilor, cu albinele producătoare de miere… Stăpânii înalturilor new-yorkeze, cu cei ce trudesc pentru ei.
Doamne, am zis în gând, viitorul nu poate schimba ce văd eu! E viu, fremătător.
Bush – nu știu de ce m-am gândit la el, poate fiindcă nu cunosc palatele celoralalți -, locuiește regește, ca în basmele cu Feți-Frumoși.
Treptat, iată, lumile din fața mea tind, inexorabil, să se cuprindă în una singură. Cu migrația universală la putere.
O lume cu ființe în stupi și grădini princiare. Cu Bush și compania. Lumea de mâine. Neschimbabilă în veci.
Și spusele unui antic: „Pe om îl apără la fel de bine un acoperiș de paie și unul aurit. Priviți cu dispreț la cele pe care o muncă încleiată în interese bănești le rânduiește cu podoabe și semne de distincție.”
Uitând, primitiv, de cel mai însemnat har al omului, cel din carnețelul cu notițe al Creatorului: Spiritul.
Știu, Marx a spus altceva. Nu repet. Nu-mi surâde ce voi păți.
