„Festivalul Enescu” s-a deschis sub un semn pe capul, poate, al unui singur om. Anonim. Și așa va rămâne. Sunt pățit și nu mă înșel. Coroanele de pe afișul țipat peste tot sunt un fals: Iohannis, Cristian Măcelaru și ceilalți.
Ultimul veac al istoriei, cel pe care-l trăim, s-a deschis sub nevoia stăpânilor de a inventa ceva care să-i mențină în vârf. Eliberarea omului din familia sa. O eliberare sucită, laborios pomădată.
Puhoaie în bărcile oceanice. Potop de marketinguri. Ambalaje geniale. Televiziuni de circ. Școli de fițe. Tarabe luxoase ce împrumută. Sclavi nătângi în voioșia cumpărăturilor.
Festivalul a debutat cu emblema „familie, copii”. Nici prin creier nu le-a trecut șefilor ce au semnat: o vorbă acolo, ca atâtea altele.
Familia și copiii, în capul unor simandicoși, au un rost care se va descoperi mult mai târziu. Revenirea la zicerile lui Confucius. Miezul societăților care vine și tot vin este familia. Cu copiii eterni. Salut!
