Mă necăjesc scrierile unor prieteni. Mai exact, încăpățânarea lor erudită. Convingerea fermă că erudiția lor poate fi de folos spiritului. Că ei știu cum să-l facă mai puternic. Știu să-l ferească de împrejurările care-l slăbesc.
Le cer iertare. Nu-i contrazic. Le amintesc doar că, și în noianul lor de înțelepciuni, există o certitudine: Spiritul este etern. De o seamă cu Universul.
Spiritul nu poate fi întărit. Nu poate fi ajutat. Este purtătorul Legii Cosmosului.
Cu spiritul se întâmplă altceva. O spun veacurile de existență. Tot ce se naște OM are ca miez și spiritul. Diferă materia primă cu care acesta se întâlnește. Și anume, miezul dat la naștere. Dacă este slăbănog, neputincios, spiritul dispare. Fuge ca dracul de tămâie.
Prietenii mei vizează altceva. Înțeleptul urcă asudând neîntrerupt spre înălțimi neștiute. Încearcă să ajungă la LEGE, la spirit. Nu să facă spiritul mai bun. Poartă, în efortul zadarnic spre vârful existenței, dorința lui, de nimic mărginită, de a descoperi secretul vieții.
Secretul de la capătul eternității.
