Șed în grădină și mă gândesc la mama. Eram singurul din grădiniță care nu aveam șorț, ca toți ceilalți copii. De rușine, m-am refugiat sub un podeț și n-am mâncat până am fost găsit. Mama a furat de la mătușa ei jumătatea de cort rămasă de la nemți și a croit din ea ceva ca vai de lume. Așa am ajuns să termin cursurile primei mele universități. Invidia de atunci s-a conservat în mine ca nimic altceva. Nu mai pot merge, nu mai trăiesc cuviincios; invidia, draga de ea, nu a suferit și nu suferă de nimic. Presupun că doar Țiriac și, în general, miliardarii se mai invidiază între ei ca mine la șase ani. Mama zicea că „nu, nu se poate, mamă, ăia sunt niște domni”.
Altceva voiam să spun, o las în pace pe mama: omul are în el niște forțe eterne care îl fac om. De invidie am vorbit. I se alătură, prostia, cruzimea, înșelăciunea – vezi Becali – egoismul și toate celelalte asemenea.
