M-a sunat Romică, prietenul meu din Cornu, acum, cu reședința în Ploiești. A simțit ce-i cu mine chiar și de la distanța aia.
Recită „Tatăl nostru”, mi-a spus. Hai, cu bine! Doamne ajută!
Prima dată am crezut că e un zevzec, din ăia nelipsiți în satele noastre. Era chiar Dumnezeu.
Că de ce l-am chemat.
Uite ce-i, a zis: Fiecărui nou-născut, scăpat de prezervativ, i-am dăruit ce-am avut: o cană cu timpul de trăit. E treaba lui cum l-a folosit. Pesemne că timpul dăruit a ajuns la sfârșit. Altceva!
Altceva, ce? am bâiguit eu.
Ia să văd, a zis, înainte de a mă părăsi. Aaa, da! A exclamat el. Să scuip, în sân!… Nu ești copilul meu.
Adică? i-am replicat oarecum înfuriat.
Adică ai fost ceva când te-ai născut și acum văd altceva.
