Strădaniile mele de a răspunde cu luciditate întrebării dacă țara mea, dacă poporul românesc mai există au dat următorul răspuns: România este precum Canalul de Suez: unii vin, alții pleacă. Și iarăși vin și iarăși pleacă. Am probat cum am putut și nu o dată. La capăt de drum n-am găsit ce căutam, n-am găsit motivul pentru a scrie și a publica ce scriu. La ce bun? Scriam, de pildă: „Să zicem că boierului din creștetul uneia dintre cele mai sărmane țări îi vine să se dea cu un avion personal. Călătoria valorând milioane, zeci de milioane… Firesc ar fi ca, în orice lume a lui Dumnezeu, insul să fie zburat din poziția care i-ar mai permite ceva asemănător. Se va întâmpla oare? Dacă se va întâmpla, țara izvorâtă din dorința lui Dumnezeu câștigă. În țările unde nu se va întâmpla, Dumnezeu fie pierde, fie nu mai există”.
A fost ca și cum aș fi spus un banc.
În ultima mea intervenție „Trist și complet de dureros”, în final am scris : „A fost odată un comunist”. Nu eu am gândit vorbele acelea. Le-am văzut scrise. Și după nopți, ca de leuzie, am înțeles: Mai am de trăit puțin. Pun punct și las desenul vieții mele de până acum închis pentru totdeauna. Trebuie să-mi găsesc ultimul rost al meu. L-am găsit în acele vorbe scrise fără să le fi gândit: „A fost odată un comunist”…
