Aveam biletul de externare. Trăisem în spital ceva vreme. O porțiune de lume. Mică, dar înzestrată cu tot calabalâcul lumii mari: legi ambigue, asistente și din cele vrednice și din cele îngălate, medici de toate culorile – și sub legământul lui Hippocrate, și cu diafragma boierului tiran, suficient și incorijibil. Am cumpărat cinci platouri cu fondante și alte prăjiturele. Modestia m-a împiedicat să le împart eu; am rugat o asistentă. A doua zi, niciuna dintre colegele ei nu primise nimic din cele cinci platouri. Da, de ani buni, nu mai existau colege. De ce să dea ea? Ca-n Biafra: dai, n-ai!
La WC, vasu-i înfundat cu hârtii de ziar sau de împachetat. Niciun medic din aceia care pleacă acasă cu mii de lei zilnic nu catadicsește să dea doi lei pentru un sul de hârtie igienică. C-așa-i în spitale. Boieri, parveniți din neamuri proaste, și pacienți slugi.
Și s-a găsit soluția: s-au triplat salariile. Medicii au rămas tot ăia și ăia. Asistentele la fel. A crescut doar bunăstarea și, odată cu ea, îndreptățirea celor zbiri să fie și mai zbiri, celor boemi să fie și mai boemi. Bădărănia n-are convingeri politice. Doar interese. Vai, vai, vai, nu sunt cearșafuri! Vai, vai, vai nu e nici aia, nici aia! La pușcărie cu „foștii”! E vremea noastră. Muie PSD! Liniște! Reducem bugetul, ca să-i putem răsplăti pe cei ce ne-au umflat și clamăm la televizor, să fie și aia, și aia. Că așa-i în spitale, ca-n toată țara.
