Un scriitor blocat. Nu găsea acele puține vorbe în stare să sugereze metaforic adâncimea stării de bătrânețe. Tot încerca, scria Max Frisch, ba cu una, ba cu alta. Până în ziua în care a rămas fără un dinte. „Evrika!, a strigat, am început să mă descompun încetul cu încetul.” Intrase în joc. Jocul creației. Putea continua.
Tot un dinte l-a salvat și pe Iohannis. Dar altfel. La rândul lui, încercase să se impună în fel și chip. A început cu aruncatul pardesiului pe capota mașinii. Ceva mai mult spor a avut cu „Colectiv”. Au urmat câte și mai câte. Dintele salvator, zăbavă.
Primi un dar amintind de o ispravă istorică în Germania. Respectiv, primi un ghes pentru o demonstrație antiguvernamentală. Una în forță. Cu pietre și victime. Și proteste. Și represiuni. Și gaze lacrimogene. Și jandarmi bătăuși. Mirosurile astea i-au reațâțat focurile tinereții. Aveau și-un nume frumos: 10 August.
Fu un vacarm pe cinste. Unii, cu provocarea jandarmilor. Alții, cu aruncatul de pietre. Cei cu devălmășia – peste tot. Cei cu inocența, cu sau fără vătămări, se întreceau în vaiete, schelălăieli și sudălmi. Omul nostru, simpatizant înfocat al Reichstagului, ieși prompt și condamnă. Chemă la luptă. Și dă-i, și luptă!
Ceva nu rezona, totuși. Lipseau vacarmul urii întregului popor, fanfara presei, gecile roșii, steagurile, turnurile de control, un Cumpănașu, aurora boreală. Pe scurt: lipseau fecioarele violate, arse de vii.
Până la urmă, zdrobirea adversarului se încheie cu o convenție care exultă în diversiuni, în mutilări de vieți, în închisori, samavolnicii, distrugeri de legi, minciuni, scorneli… Mulțumesc, Doamne! Facă-se voia Ta. Pe ei acum; pe ei, pe mama lor! Și Crăciunul idioților. Un idiot îl întreabă pe unul dintre iubiții cetățeni în viață ce a făcut în ultimii 20 de ani. A fost admonestat blajin: Tâmpitule, ăsta nu-i pesedist! Ei, asta-i, a răspuns penelistul! Are bani și instituții. Să ni le cedeze!