Eram convins că-mi cunosc semenii. Mă îndreptățeau anii de pribegie gazetărească. Mă îmbogățisem sufletește. Prejudecăți, nefericiri, bucurii, revolte, nedreptăți, idealuri, piscuri, abisuri… Mai târziu am căutat și alte lumi: lumea lui Alexandru cel Mare, Seneca, Nero, Rousseau, Hitler, Ceaușescu, Marx… Le-am fost tovarăș de viață și le-am înfățișat-o cu cât talent am avut. De la fiecare am învățat câte ceva și i-am iubit pe toți deopotrivă. Niște personaje.
Cu semenii de aceeași nație cu mine n-am mărunțit și opinii politice. Trăiam sub un dictator, iubitor de țară, sfârșind, apoi, ca iubitor de sine. Ce-am fi avut de comunicat în plus? S-a întâmplat acum, ieri, fără voia mea. Au fost clipe când m-am regăsit în lumea grădiniței. Cu Bau-Bau, cu nenea milițianul cel fioros, cu farmece pentru a ne face nevăzuți, cu încredințarea că știm totul. Și am ajuns, azi, să discutăm despre Marx. Și am trăit din nou cu Bau-Bau, cu nenea milițianul care bate copiii, cu tabere și găști, cu partizani și dispute între echipe de joacă, cu Marx „criminalul care a ucis milioane de oameni, a vrut să desființeze familia și statul național”. Nicio intenție de a înțelege și a învăța; numai dorință de a lovi și a avea dreptate. Poporul care, odinioară, mă îmbogățise cu trăirile lui mă golea acum de orice iubire.
Și dacă, l-a început, m-am înfiorat, revenindu-mi, am înjurat soarta. Aveam în față întreaga mizerie umană din bazinul care-l ajutase pe Iohannis ca, folosindu-se mârșav de orice era sau părea împotriva PSD, să-și asigure tirania asupra unui popor de care n-a avut, nu are și nu va avea habar. Mi-au fost de folos, pentru a-mi apropia din nou poporul, cărțile scrise și anii cu peregrinări prin țară. Și am iubit și mai mult poporul căruia îi aparțin. Am aflat că n-avem de ales. Nu poate fi salvat până ce nu va simți pe pielea lui ce a ajuns.
