Butonam. Brusc, pe ecranul televizorului se ițește o figură cunoscută. Cine, cine, cine să fie?… Greu s-o recunosc, în același timp, imposibil să mă înșel că n-o cunosc. Om politic, în orice caz. Chipul era deschis, agreabil, convingător. Să-l pupi, nu alta. Motiv pentru care m-am și oprit din butonat. O figură luminoasă care-mi bucura sufletul. Dar cu cine seamănă? Întrebarea mă obseda. Cunoscusem cam tot ce mișună pe scena cu cei mai-mari. Singurul care, astăzi, semăna cu cel din urmă cu 25 de ani era Blaga, arătarea politică; văzându-l, la fel mă sperii acum ca și atunci. Ce a urmat a fost ca un film de groază. Orban, în raport cu flăcăul vesel de după revoluție, părea acum coborât dintr-un film de desene animate; ceva între Pinocchio, cu nasul cunoscut, și marțafoi. Băsescu, și mai de nerecunoscut; era treaz. Doamna Turcan, brrr!… nu vreau să-mi mai amintesc. Doamna blondă, fermecătoare altădată, Alina Gorghiu, zâmbea că vrăjitoarea din Salemul Ferentarilor, la fel de seducător. Derulez tot șirul din trecut, în viteză, și-l compar cu cei de azi – rămân siderat. Horror! Nimeni dintre cei de azi nu mai aduce măcar cu acel care a fost. Chipul acela pe care mă pregăteam să-l pup cu drag, deși existase cândva, nu mai exista. Mă uit în oglindă, și eu la fel ca ei. Doamne, ce-ai făcut cu noi? Unde-ai dosit lumea care am fost? Sau n-am fost, ni s-a părut doar?
P.S. Și am văzut un videoclip distribuit de Cami Roșca. Cu Ludovic Orban în fața unei adunări de liberali. Mai Hitler decât Hitler, cu pumnul ridicat amenințător. Redau din memorie ce urla: Luați barda și loviți în primarul PE-SE-DIST. Luați barda și loviți în președintele PE-SE-DIST al Consiliului județean. Luați barda și loviți în prefectul PE-SE-DIST… Cine nu are curaj, să plece, altcineva care are curaj îi va lua locul…
Așadar, lumea care am fost, dacă am fost, nu are de ales. Curaj, deci! Deschideți o firmă de barde. Barde liberale. Cu sloganul „Pe” noi înșine. Plătești una, primești două! Important, zic, ar fi unde o primește…
Democrația a murit!
