La umbra lui, mulți se îmbuibară. Bașca acei cu vorbe de ocară. Chiar cu picioarele alea lungi, Președintele era o vacă de muls. Primii care au muls-o au fost, cum altminteri? – vecinii, prietenii. Nevoiașii de slugi ieftine, dar bine împăduriți. Vremurile au urcat. România, s-a adaptat. Și-n urcuș, s-a întors cu fața la bază militară de la Deveselu. Cu fundul în strachina cardinală a noii lumi. Acolo unde de căpetenie șade stabilitatea politică. Un uger vital, de data asta. Și-odată cu el s-a mai arătat ceva: ura Președintelui față de PSD nu era de la născare. Ci din caracter. Nici Hitler n-a fost din naștere Hitler. Ci din ticăloșie. Aceea care-l identifică pe om cumonștrii. Dar, să trecem…
Vine, iată, și rândul României să sugă la ugerul primit în schimbul a tot ceea ce a dat. Pentru a-și asigura rolul de grănicer absolut, etern, Președintele renunță la ura care nu e din născare și trece la îngăduință. Poate renunța la orice lucru care nu-l doare – de la un guvern al său și ura împotriva unui partid, la mărirea pensiilor. Întrebarea e: cine se pricepe la ugere? Cine poate lupta pentru a obține de la Iohannis tot ce ne doare pe noi? Greul trece pe sindicate, pe societatea civilă, pe grupurile patriotice, pe ce mai este popor. Problema e: mai avem sindicate, mai avem patrioți, mai avem ce-a mai rămas popor? Dacă răspunsul va fi nu, am o rugăminte: nu mă așezați și pe mine în fața unei oglinzi. M-aș speria. Căutați ceea ce vreți să știți în obiectivitatea realității.
