vineri, ianuarie 28, 2022
Acasa > Editorial > Evangheliștii (80de pagini)

Evangheliștii (80de pagini)

sursa foto: Pamono

Aceste 80 de pagini se-ntind pe opt capitole, în felul următor:

Capitolul 1: Christus minte… 

Capitolul 2: Adevăruri pe jumătate  

Capitolul 3: Epicharis, fiica lui Zeus 

Capitoul 4: Spre marile adevăruri, cu saltimbanci 

Capitoul 5: Ca să se nască un om e nevoie de doi  

Capitolul 6: Ghidul lui Iisus 

Capitolul 7: Saturnalii: 

Capitoul 8: „Oamenii place minuni, nu adevăr” 

 

Capitolul 1. Christus minte…

 

Palatul Agrippinei, soția fostului prefect al Egiptului, gazda celor doi bărbați aflați la vârsta senectuții – Lucius Annaeus Seneca și senatorul Serenus -, era singura așezare domestică în fața Piramidei Roșii din Cairo. Fusese gândit și construit de un pustnic. Un moș de vreo patruzeci de ani. Cunoscător cu ochii închiși a tot ce era deșert, nisipuri, furtuni rătăcitoare. Piramida Roșie, zicea, este semaforul deșertului. Luminează diferit iarna și vara, orele principale ale zilei., eclipsele, învolburările norilor. Și, iată, devenise și farul căutat de cei doi filozofi.

Agrippina, deși doar cu câțiva anișori, vreo șase, mai în vârstă ca Seneca, îl crescuse pe acesta ca a doua mamă. După moartea soțului ei nu s-a mai întors la Roma cea năpăstuită de stricăciuni ale oamenilor. S-a statornicit în Cairo. Zilnic, în palatul vechi, în fața ochilor ei, Piramdia Roșie îi buchisea ce-a fost. O făcea în culori imposibil de numit. Secta egipteană – așa se numeau oamenii locului, sectă -, membrii ei, îi „caligrafiau” viața de toate zilele. Una fără sfârșit. Viața, pentru ea, era o carte în mișcare, un basm ce nu se încheia niciodată. Nu avea timp pentru lucrurile neimportante, cum ar fi certurile din Senat, schimbarea unui rege cu un altul…

Copilul Seneca avusese o sănătate șubredă încă de la naștere. După multă vreme, și numai prin îngrijirea Agrippinei, la Cairo, s-a putut înzdrăveni. Niciodată pe deplin. Din pricina unui catar și a unei febre permanente, a avut intenția să-și curme zilele. Numai gândul durerii ce i-ar fi pricinuit-o tatălui său l-a reținut. Se adăuga, la această sensibilitate, și asceza la care se supunea în timpul studiilor și sub influența dascălilor săi, stoicul Attalus și neo pitagoreicul Sotion. Câtă înrâurire vor fi avut aceștia asupra tânărului Seneca, aflăm din chiar zicerile acestuia:

„Pe mine, cel puțin când ascultam cum Attalus vorbea împotriva patimilor, a rătăcirilor vieții, adeseori mă apuca mila de neamul omenesc, iar pe vorbitor îl socoteam extraordinar și mai presus de culmea hărăzită unui om. Pentru mine era regele. Și chiar mai mult. Era acela care-și îngăduia să biciuiască regii înșiși. Când începea să laude sărăcia și să arate ce povară de prisos era tot ce trece de nevoile omului, de multe ori doream să ies sărac de la cursuri. Când începea să dezvăluie patimile noastre, să laude sufletul neîntinat, doream să-mi înfrânez poftele fără folos. Socoteam pedanteria gramaticală sau istoric-literară, drept pierdere de vreme, favoare făcută grămăticilor, ce transformaseră învățământul literar într-o împovărătoare și dăunătoare cercetare de mărunțișuri filologice sau istorii literare.

A cerceta dacă Homer a trăit înaintea lui Hesiod, gândeam, nu are mai mare însemnătate decât a ști dacă Hecuba a fost mai tânără decât Elena. Ce folosește să cercetezi câți ani avea Ahile, și câți Patrocle? Această pornire către artele liberale, ziceam, creează oameni plicticoși, retorici, pedanți, încântați de ei și incapabili să învețe ce este necesar, fiindcă au învățat ce este nefolositor.”

Serenus, prietenul purtat de Seneca la Cairo, se dezvoltase pe alte coordonate. Îi era potrivnic într-un fel; nu mult, totuși. Mai ales  atunci când zicea:

–        La ce bun să ne ostenim a produce lucruri de care nimeni nu ține seama? E mai folositor, pentru noi toți, să ne bucurăm de traiul sezonistului pe acest pământ. Venim, mâncăm, dăm afară ce-am mâncat și o întindem fulger.”

Parterul palatului, un fel de sală de consiliu pe timpul prefectului, era acum, la vârsta împovărătoare a Agrippinei, un imens salon împodobit cu perne de mărimi și forme diferite; toate și totul în aceeași catifea de culoarea când a cerului senin, când roșu aprins, când a nisipului răscolit de adierile apusului.

Dar iată, pe treptele ce duc la apartamentul de la etaj, tocmai ce coboară un ins peticit, cu picioarele goale în galenți, cu chelie cât cuprinde și țepi greu de așezat într-o ordine, de aceeași vârstă cu persoanele prezente.

Agrippina, care moțăia în mijlocul unei perne concepută pentru ațipirile necontrolate, zise, ca un răspuns din somn:

–        Acesta este Ioan. Cred că nepotul meu, Lucius, îl cunoaște. A făcut parte din lotul creștinilor anchetați de el după incendierea Romei și înaintea sinistrului masacru ordonat de Nero. Iar tu, frate Serenus, în semn de respect, să faci bine și să te abții astăzi de la ironiile tale, altminteri comestibile.

Seneca negă din cap. Nu și-l aducea aminte pe Ioan. Zise:

–        Nu cred că ne cunoaștem. E adevărat că nu i-am cunoscut pe toți cei anchetați. Mă bucur de cunoștință.

Serenus nu era de acord, la rândul său, cu recomandarea gazdei. Zise:

–        Pot să știu măcar cum s-a salvat? N-a prea a ieșt nimeni viu din genocidul acela. Pot să presupun numai: l-a salvat mântuitorul Iisus… Sper… Aș dori nespus să nu mă înșel! Și, ca să țin minte, iată întreb: Ioan și mai cum?

–        Ioan și atât.

Agrippina, de-acum trează, rosti:

–        Am zis doar cred, nu m-am pronunțat. A făcut totuși parte din acel lot. Nu știu cum și nici cine l-a salvat.

Ioan se închina ritos în fața fiecărui vorbitor.

Cu ochii pe Serenus, atentă la reacția acestuia, Agrippina zise:

–        Ioan este numele dat lui de Iisus. Celălalt nu este important. Nici tu, Serenus, nu te numești Serenus, ci Serenum. Serenum, numele adevărat, a fost nume de sclav. Te rog să nu mă înfurii. Te cunosc bine, de pe vremea când, în copilărie, erai coleg cu Lucius. Nu spui niciodată lucrurilor pe nume. Acum te râcâie ce-ai aflat venind încoace. Anume că, mântuitorul Iisus, cum i-ai zis tu, ar fi spus: „Celui ce are, i se va mai da, celui ce n-are, i se va lua și cât are.” Am dreptate?

Serenus își țuguie buzele și se scărpină pe chelie, ca atunci când ai de gând să spui ceva vesel, și zise:

–        Bineînțeles că NU. Că nu ai dreptate. Mai întâi, eu nu mă las râcâit de vorbe. Oricare ar fi, tot vorbe sunt. Mă râcâi singur. Iau aminte că Ioan e urât de oamenii de aici. A fost ascuns în camerele de sus. Poate chiar în dormitor. Loc mult ferit. Aici, jos, îl puteau vedea revoltații râcâiți de vorbele simintite spuse de acel Iisus: „Celui ce are, i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și cât are…”

Am trăit s-o aud și pe-asta!, explică Serenus.

–        Mă aflu aici, vorbi Ioan cu voce joasă, plină de împăcare, la rugămintea sectanților creștini de pe țărmul Mării Roșii. Asupra lor s-au abătut nenorociri mari, mai mari decât cele la care au fost supuși de împăratul Nero. Gazda noastră de astăzi este singurul om de pe pământ în sfatul căruia pot crede. A fost oaspetele lor în frumoasele vremuri de așteptare…

–        Adică?, vru să știe Serenus.

–        Ai răbdare, Serenus, i se puse în față Agrippina. Îți voi explica eu.

–        Și către Ioan:

–        Frate Ioan, dintre cei patru de față, senatorul Serenus este singurul care te poate ajuta în ceea ce privește viața de sezonist. Presupun că te interesează. „Frumoasele vremuri” pentru sectanții aceia, Serenus, erau zilele în care așteptau apocalipsa anunțată într-o curățenie și, cum să spun, într-o cumințenie pe care n-ar strica să o încercăm toți… E drept, se hrăneau cu apă și ceva boabe… Nu erau marcați, însă, de nehrană, dimpotrivă. Mie mi-au vindecat degetele de la picioare. Din pricina drumului lung, mi se înțepeniseră, nu se mai îndoiau, erau ca niște cârcei…

–        Nenorocirile care s-au abătut asupra lor sunt nitam-nisam sau le-a trimis Iisus, în locul apocalipsei?, insistă Serenus.

–        Nu-i de glumă, Serenus. Oamenii aceia trăiesc, fără putință de tăgadă, ceva neomenesc. Cu fiece zi care trece în așteptare, se micșorează numărul lor. Deja au ajuns la jumătate. Femeile nu se mai căsătoresc, bărbații nu mai au acces la ele în niciun fel. Numărul morților este de neoprit, în vreme ce numărul nașterilor e zero. Teamă îmi este că până la apocalipsă mai rămâne doar vraciul care mi-a vindecat mie picioarele… E adevărat, nu se mai pizmuiesc, dar nici nu se mai iubesc. Nu țintesc averi, dar nici nu luptă cu nevoile. Li se supun și atât. Sfatul pe care îl voi transmite lor, azi-mâine, este acela de a fi oameni acum, în lumea în care s-au născut să izbândească, nu să moară.

–        Agripinna, cum rămâne totuși cu ceea ce spune așa-zisul mântuitor: „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și cât are”?

Ioan interveni:

–        Și eu aș gândi la fel, zise. Dacă aș fi bogat. Sigur, nu sunt nici sărac. Sărac e cel ce își dorește mai mult. Prin urmare, aș fi, totuși, cel ce are. Nu despre averi vorbește Iisus.

Vorbind, Ioan privea calm la cei din jur. Pe gene purta urmele nisipului din deșert. Umblase mult, desigur. Serenus îl îmbie cu o laudă:

–        Mi-a plăcut totuși o expresie: Dumnezeu este cel ce este. Dacă este tot ce este, este cel ce nu moare niciodată.

Ioan zâmbi întâia oară. Ghici subterfugiul lui Serenus:

–        Așadar, nu poate avea copii! zise în glumă. Fiind Cel ce Este, adică nemuritor, Dumnezeu nu are nevoie de rude, fii, fiice sau nepoți… Nu are nevoie de moștenitori. Concluzia: Iisus nu e fiul lui Cel ce Este. Nu este fiul lui Dumnezeu. Iisus Christus minte.

–        Bravo! aplaudă Agrippina, femeie practică. Trăznaia că Iisus ăsta este fiul lui Dumnezeu întrece orice putință de închipuire. Nu cred s-o fi auzit în timpul sejurului meu acolo. Iartă-mi intervenția, Ioan!

–        Răbdare, mătușă neprețuită, răbdare! o sfătui Serenus. Gândirea lui Ioan e mai profundă decât temelia Piramidei Roșii.

Și către Ioan:

–        Iartă-mă, frate Ioan, ironia mea e rudă cu răzbunarea. Din aceeași familie în orice caz. Nu uita: sunt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin – vorba lui Terențius.

Agrippina simți că nu se poate lua la trântă cu Serenus. Cerul ajutorul nepotului:

–        Tu, Lucius, nu zici nimic? Apără-mă!

–        Nu este nimic de apărat, Agrippina. Ioan n-a afirmat că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Nici că n-ar fi. Zicerile lui Iisus ascund adevăruri înțelese doar de creștini. Dar pot, la fel de bine, să fie vorbite de creduli fără orizonturi și puncte cardinale.

–        Ori și de unii, și de alții, spuse Serenus râzând. Eu, de încumetat s-ajung la temelia Piramidei Roșii, nu o fac. N-am timp. Ca sezonist, ce să fac mai întâi? Să aflu dacă Homer a trăit înaintea lui Hesiod? Să văd dacă un smintit minte sau nu?

–        Nici eu nu te-aș supune unor asemenea osteneli fără rost, Serenus, îl asigură Seneca. M-aș apleca, totuși, asupra motivelor minciunii. Așa am descoperi, poate, o lume interesantă…

–        Pot fi mii de motive, fratele meu Seneca. Mii, înțelegi!? Azi, dacă nu vinzi ceva, rămâi curat și sărac lipit pământului. Vindem fiecare ce-avem. Important e să-ți ia ochiul și graiul.

Rashid, strâns la mijloc cu o eșarfă multicoloră, anunță că e pregătit ceaiul și sosește îndată „cu ce-o mai fi.”

–        Cu ce-o mai fi? Ia te uită! Ne dezvălui ceva și nouă din minunile alea? Nu mă mai satur de minuni! zise Serenus.

Sluga îl privi pe Serenus cu ochi orbi. Când se hotărî să vorbească zise:

–        Eu nu înțeles ce comandat stăpâna. Ce eu adăugat, adăugat bine. Eu nu greșit.

–        Așa stăpână, așa slugă, murmură Serenus ca pentru sine. Auzise însă din copilărie, de la prietenul său Seneca, felul în care aceasta își recuperase bărbatul înecat; că nu-l lasă ea adâncurilor, zicea.

În gura oamenilor de jos, lucrarea salvării durase vreme de o săptămână. La început. Apoi, treptat, numărul zilelor s-a înmulțit. Cât să ajungă la capătul lumii și înapoi. Așa devoțiune nu se mai văzuse. Serenus se lăsă pe spate, cât să fie auzit de Seneca, și zise:

–        Nu știu în ce balamale a fost lucrată mătușa ta; în mod sigur au ruginit, dacă la vârsta ei ține o slugă fără balamale deloc.

Seneca duse mâna la gură, să nu fie citit de către ciudat, și zise:

–        Rashid are toate balamalele cu el. Mintea îl ajută să le folosească doar atât cât este nevoie.

Bătrâna Agrippina ședea întinsă pe o pernă ca un tron jos, foarte spațios și ușor de folosit în orice poziție. Își ceru iertare pentru că ațipise.

–        Ațipesc instantaneu. Scuze! Vârsta mea atârnă greu pe umeri. M-a adormit remușcarea pentru ce-am zis. Îmi cer iertare de pe acum dacă spun vreo prostie. Sunt sigură că Ioan nu e partizanul afirmației că Iisus, cel mult lăudat de secta creștină, este fiul lui Dumnezeu. Spune și el așa, că așa-i omul, n-are toate vorbele pentru a fi explicit.

Ioan, vino mai în față, nu pot vorbi tare: te rog să-mi ierți vorbele neputincioase. N-am vorbit eu, aceea la care privești nedumerit, ci fata nătângă din urmă cu… hai să fiu elegantă cu mine, în urmă cu mulți ani. Pe atunci mă dădeam în vânt după erudiție. Acum sunt o biată bătrână. Mi-am salvat soțul înecat din lăcomia dezastrului și am rămas cu el în inimă. Și nu am nevoie de altcineva: când ești pretutindeni, nu ești nicăieri. O singură prietenie e tot ce-ți poate fi de folos. Oricare ar fi aceea, dânsei să-i rămâi credincios. Și voi, creștinii, asta faceți. L-ați găsit pe Iisus, sper că așa îl cheamă, sau el v-a găsit pe voi, și nu vă trebuie altceva. Nici nu aveți ce altceva. N-ați avea nici timp.

Ca să răspundă, Ioan se ridică anevoie de pe perna pe care se așezase stângaci și zise:

–        Vă mulțumesc pentru hărțile pe care le țin la sân și acolo vor rămâne până vi le voi înapoia. Vă mulțumesc pentru invitația la ceai…

–        Nu v-am invitat la ceai, ci la un suc de cocos, răspunse Agrippina. Nu e ora potrivită pentru ceai… Rashid! Ai auzit ce-am zis?

–        Auzit, stăpână. Rashid uitat comanda. Uitat sucul de cocos. Adus ce e bine.

Serenus nu se putu abține și observă:

–        Lucius, este ce-am prevăzut eu. Aș renunța la jumătate din zilele ce mi-au mai rămas de trăit ca să aflu cum comunică Agrippina cu Rashid…

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Agrippina zise:

–        V-am întrerupt de la ce povesteați. Puteți continua. Eu am spus ce aveam de spus. Serenus, noi parcă am mai stat de vorbă… Să fi trecut un veac?

–        Fix un veac, mamă Agrippina.”

–        Da, da… te recunosc! Pe toți trei din tine vă recunosc. Pe Serenus, copilul. Cel pe care, de fapt, nu l-am văzut niciodată. Pe Serenus din scrisorile lui Lucius. Nici pe ăsta nu l-am văzut vreodată. Și pe Serenus aici de față, cel ironizat de Ioan. Vrei să știi cum comunic eu cu Ioan? Simplu, nu ne-am contrazis niciodată. Suntem unul singur. Nici cu fiul lui Dumnezeu nu m-aș contrazice vreodată. Obârșia, mie nu-mi spune nimic. Doar dacă, știu și eu?, doar dacă zice el că e cine nu poate fi.

Seneca, dădea din cap. Mătușa îi luase vorba din gură. Zise:

–        Ai dreptate Agrippina. Păcatul este că el însuși zice că e fiul lui Dumnezeu.

–        Atunci minte, Lucius. Când te ridici pe tine însuți în slăvi, minți. Eu așa cred.

–        Stăpâna noastră, grăi stins Ioan, în vorbe nu cred nici eu fără motiv. La Domnul Meu Iisus, vorbesc minunile. În minuni credeți?

–        Cred, Ioan. Eu însămi am făcut una în felul în care am scos trupul fără viață al soțului meu din înșfăcarea mării. Nu m-am folosit de numele altcuiva.

 

Capitolul2. Adevăruri pe jumătate

 

Seneca era dus pe gânduri, nu participa la discuție, bântuit de aduceri aminte. Zise:

–        Am primit sute de pagini scrise de oameni docți, cu capul pe umeri, cu mărturisiri despre isprăvile lui Iisus. Iată câteva:

„Copilul Iisus, pe când avea cinci ani, se juca, după ploaie, în albia unui șuvoi; aduna apele murdare într-un singur loc și le limpezea cu un singur cuvânt poruncitor. Frământând, apoi, cu mâinile noroiul moale, a plăsmuit 12 vrăbii. A făcut aceasta într-o sâmbătă. Mai mulți copii se jucau împreună cu el. Un iudeu care a văzut că Iisus se juca în ziua de Sabat a alergat și l-a pârât tatălui său zicând: «Iată, fiul tău se joacă la pârâu; a făcut 12 păsări de noroi, profanând Ziua Sabatului.»

Tatăl veni la pârâu și văzându-l pe Iisus, începu să-l certe: «De ce faci în zi de Sabat ce nu este îngăduit?» Dar Iisus, lovindu-și palmele una de cealaltă, strigă vrăbiilor de noroi: «Luați-vă zborul!» Și păsările au zburat. Iudeii care erau de față s-au înspăimântat. Apoi au mers și-au povestit mai marilor lor isprava lui Iisus.

Împreună cu Iisus era și fiul învățătorului Ana. Acesta începu să împrăștie cu o nuielușă de salcie apa adunată de Iisus. Atunci Iisus se mânie și-i zise: «Copil nelegiuit, necredincios și fără minte, cu ce ți-au greșit zăgazurile mele și apa aceasta? Usca-te-ai ca un copac și să nu ai nici frunze, nici fruct, nici rădăcini!» Și chiar în clipa următoare copilul acela s-a uscat din cap până-n picioare. Iisus n-a mai rămas și s-a întors acasă la Iosif. Atunci, părinții celui blestemat să se usuce și-au luat plodul în brațe și, jelindu-i vârsta fragedă, au venit cu el la Iosif și au început să-l învinuiască pe tată pentru faptele fiului. «Măcar învață-l să binecuvânteze, în loc să distrugă. Iată, nu vezi că ne omoară copiii!?»

Atunci Iosif l-a chemat pe Iisus deoparte și a început să-l certe: «Pentru ce faci toate acestea? Nu-ți dai seama că oamenii suferă de pe urma ta și-au prins să ne urască și să ne hăituiască?» Iisus i-a răspuns: «Eu știu că vorbele acestea nu sunt ale tale. Totuși, voi tăcea din respect pentru tine. Aceia, însă, își vor primi pedeapsa.»  Și, îndată, toți cei care îl învinuiseră și-au pierdut vederea. Cei de față s-au înspăimântat cumplit. Nu știau ce să creadă. Spuneau despre el că orice cuvânt îi ieșea din gură, bun sau rău, îndată se împlinea într-o minune.”

Să mai continui? Toate sunt la fel. Repet, aducătorii lor știau că vin la Lucius Annaeus Seneca. N-ar fi îndrăznit să aducă niște aiuristice încercări literare.

–        Și totuși, îl trase de mânecă Serenus. Și totuși…

–        Și totuși, repetă Seneca, asemenea istorisiri mărturiseau ceva. Mărturiseau despre inepuizabila nevoie a omului de miracole, de povești. Omul nu se satură cu ce are la dispoziție în scurta lui viață. Viață de sezonist, cum spune Serenus. Născocește, nu minte. Născocește minuni, povești, basme, legende, realități fanteziste… E mai distractiv. Adevărurile, dacă există, îl plictisesc, le trăiește doar…

Agrippina exulta.

–        Nu mă opresc din admirație, zicea. E o încântare… O altă realitate, o… Nu mai am cuvinte. Ce zicea copilul acela? „Eu știu că vorbele astea nu sunt ale tale?…”   Parcă-l aud vorbind pe tata, cum se străduia să fie pe potriva rangului său, în vreme ce eu râdeam de el în sinea mea. Mergeam la prietenele mele și născoceam povești, într-o realitate a noastră, cum este povestea aceea cu vrăbiile din nămol care își iau zborul… Cu copilul care orice zicea, se împlinea… Ne plăceau, trăiam altceva…

Mai vreau!, ceru ea brusc. Sunt din nou copil… Lucius nu mi-ai scris nimic despre ancheta ta printre creștini. Soțul îmi povestea că împăratul Nero susținea că lui nu-i place titlul de împărat. Și-l dorește pe acela de rege al culturii. Imperiile, zicea, oricât ar fi de întinse, sfârșesc undeva, au margini. Cultura, nu. Cultura este vastă și tot crește. Nu moare niciodată. Marginile ei azi sunt, mâine le vezi aiurea… Povești de-astea cu copii care pot totul e lumea în care ai vrea să trăiești…

–        Iată o poveste, Agrippina, care mi-a rămas în minte pentru concretețea ei, o anunță Seneca:

„În ziua a opta, un prunc născut într-o peșteră, trebuia tăiat împrejur, potrivit datinii. L-au tăiat chiar acolo, în peșteră. Bătrâna evreică a luat pielița tăiată și a pus-o într-o sicluță cu ulei de nard mai vechi, pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: «Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluța cu nard, chiar dacă ți s-ar oferi trei sute de dinari. Dar parfumarul i-a vîndut-o Mariei, păcătoasa. Aceasta a vărsat-o peste capul și picioarele lui Iisus, ștergându-le apoi cu părul său. După zece zile, ea cu Iosif l-au dus pe pruncul Iisus la Ierusalim, iar în a patruzecea zi de la naștere au mers cu el la templu, înaintea Domnului și au jertfit pentru dânsul, lucru prescris și de legea lui Moise în felul următor: Toți întâi născuții vor fi numiți sfinți ai lui Dumnezeu.”

–        Parcă o aud pe mama, oftă Agrippina. Cum a fost cu ancheta, tot nu mi-ai răspuns. Ți-e rușine de ce-ai făcut?

Seneca își împreună palmele, ca atunci când n-ai încotro, rămase un timp cu gura deschisă, apoi zise:

–        I-am citit lui Nero niște vorbe auzite despre Iisus, care sunau cam așa: „Ieșit-am de la tatăl și am venit în lume. Iarăși las lumea și mă întorc la tatăl…” Nero m-a întrerupt amuzat de ce auzise: „Despre ce fiu vorbești, înțeleptule? S-au apucat zeii să toarne copii? Să nu-mi iei în nume de rău, super învățatule, dar nici tu nu umbli tot timpul cu mintea la tine…  Fiul ăsta –  fiu, nu fiică!  -, nu avea supușii săi proprii… Așa-i? Așa-i normal… Toți supușii erau ai lui ta-su. Fiul nu avea dreptul să-i folosească, să facă din ei unelte ale atingerii intereselor personale… Nu-i ăla cu Apocalipsa? Le-am arătat eu Apocalipsă! Iisus ăsta a fost tartorul!… Halal!… Dă-mi pace!… Nu e nimeni fără greșeală. Nici măcar eu. Dumnezeul creștin este stăpânul a toate. Cum să ierte fiul? Ce să mântuie? Să mântuie ce-a greșit ta-su? Ce iartă? Ce nevoie ar avea Dumnezeu să ierte altul ce-a greșit el?”

Cu ancheta lucrurile au stat astfel: După cataclismul carea fost arderea Romei, aflătorii interesați răspândeau zvonul că împăratul, răpit de frumusețea incendiului, s-a costumat în muzicant și cântă fără rușine melodii improvizate, în teatrul său. Legenda prindea. Se lățea ca pecinginea. Apăruse întrebarea: nu cumva însuși Nero dăduse foc orașului, numai așa, ca să aibă un decor dramatic pentru poemul său despre războiul troian?

Melodia zvonului, odată lansată, rodea cuvinte la-ntâmplare și mai puțin la-ntâmplare:

„Iată, oamenii lui Nero aprind casele pentru a fi jefuite, spunea zvonul. Sunt dărâmate casele vechi pentru a ridica el altele, mai frumoase. Nu-i mai place cum arată Roma!”

Un individ oarecare, care nu era, totuși, chiar un oarecare, își amintea că într-o zi l-a auzit pe Nero spunând, după ce cineva a pronunțat dictonul grec: „După mine n-are decât să ia foc toată lumea”, că Nero adăugase: „Ba nu! Eu țin să văd asta cât mai trăiesc”. Plăcerea de a născoci ziceri care înspăimântă sau, dimpotrivă, încântă, se întorcea împotriva lui ca un bumerang.

Chiar și Tacitus, istoric care îl urăște pe Nero, afirmă că vina împăratului în marele incendiu nu este ceva dovedit.

Pe Nero îl răneau adânc aceste acuzații. Era nerăbdător să se dezvinovățească. A organizat o anchetă în legătură cu astfel de zvonuri, în speranța că va putea dovedi adevărul despre cum a izbucnit incendiul.

Anchetatorii acuzau secta creștină că incendiase Roma – o sectă despre care se spunea că se află sub conducerea spirituală a unuia Pavel din Tars. Membrii ei erau, în cea mai mare parte, recrutați din rândurile sclavilor. Ioan, aici de față, cunoaște din experiență ce-a fost. Ne poate povesti chiar el cum s-au derulat evenimentele.

Ioan neagă, nu are ce povesti:

–        Eu știu ce mi s-a întâmplat mie. Și nici acelea complet. Am fost mai mult fără cunoștință. Așa am scăpat viu. Am fost aruncat printre leșuri.

–        Voi continua eu, zise Seneca. Eram lângă Nero când anchetatorii raportau ce aflau.

„Aceștia, rege Nero, ziceau, vâră în capul oamenilor ideea că sfârșitul lumii este aproape și întreaga omenire, cu excepția lor, este sortită pieirii. Credința acestora, Rege Nero, e întemeiată pe existența unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă, în Iudeea. Acesta afirma că va reveni cu patalama de la tatăl său, stăpânul și întemeietorul lumii, ca să judece omenirea. Membrii sectei așteaptă exaltați evenimentul, îndeplinesc ritualuri secrete, se țin deoparte de ceilalți oameni.

Conducătorul lor, Pavel, evreu prin naștere, dar cetățean roman, a fost acuzat că instigă la revoltă în toate provinciile imperiului, rege Nero. Chemat la Roma, o Rege Nero, l-ai achitat.”

Cercetările stabiliseră că în momentul când orașul era în flăcări, creștinii se arătaseră încântați de foc, strigau că sfârșitul este aproape, că Roma, ca și Babilonul, avea să fie distrusă de Christus, că acesta își va face apariția deasupra flăcărilor și norilor de fum, îi va ridica la ceruri pe aleși, iar pe Nero îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân. Am dreptate, Ioan?

Acesta confirmă din cap și Seneca a continuat:

–        Întrebați dacă erau cumva mulțumiți să vadă Roma arzând, ei ar fi răspuns că aceasta era răzbunarea cerului. Cum, dar, să miște măcar un deget ca să stingă incendiul? Și că revenirea pe pământ a Domnului este însăși esența noii credințe. A doua venire a zeului lor, Christus, reprezintă evenimentul suprem. Era așteptat de ei să pogoare din clipă în clipă.

„Așadar, a conchis anchetatorul, voi susțineți că zeul vostru, Christus, e autorul incendiului? A revenit cumva pe pământ?”

Ei au răspuns și-au zis:

„Dintr-o clipă într-alta cerurile se vor deschide. Mesia va sosi pe nori de foc și va putea fi văzut în toată măreția sa.”

Anchetatorul i-a lăsat să spună tot ce știu, apoi i-a întrebat:

„Aveți vreo dovadă că e de crezut ceea ce susțineți voi?”

Ei au răspuns și-au zis:

„Aceste case în flăcări nu sunt dovezi? Incendiul de pe Palatin, unde se mai vede și acum pârjolindu-se palatul împăratului Nero, nu este o dovadă? Aceste locuințe ale puternicilor zilei, căzute pradă flăcărilor, aceste temple ale vechilor zei căzând la pământ, țipetele ascuțite ale mulțimilor îngrozite, toate acestea nu au darul să vă convingă? Mai puteți încă să vă alăturați nouă și să vă salvați împreună cu noi de la sfârșitul lumii. Iertat fi-va acel ce se va smeri!”

Anchetatorul i-a lăsat să vorbească, apoi a zis:

„Recunoașteți că aceste fapte au fost anunțate vouă de învățătorii voștri?”

Și ei au zis:

„Învățătorii noștri ne-au vestit nouă despre venirea domnului și a stăpânului celui sfânt.”

Mai ales acest din urmă răspuns a avut darul de a-l convinge pe Nero de vinovăția acelor oameni. După ce i-a fost adus la cunoștință comportamentul acestora, a fost aproape sigur că ei provocaseră incendiul sau că, folosindu-se de magie, atrăseseră flagelul asupra poporului, pe care îl urau; că incendiaseră cu bună știință cele două amfiteatre, simboluri ale bucuriilor mulțimii, ca și palatul său și casa lui Tigellinus, brațul său drept.

Conform obiceiului său, Nero ceru recunoașterea în scris a mărturisirilor pe care aceștia le-au făcut și că acestea au fost făcute liber, fără nici o constrângere.

Eu, Lucius Ananeus Seneca, rugat atunci să-mi spun părerea, l-am întrebat pe șeful anchetatorilor:

„Adică, ce au mărturisit? Au mărturisit că au dat foc Romei? Nu. N-au mărturisit că ei anume au dat foc Romei. Au mărturisit că sunt creștini. Și eu sunt stoic. Nici concluziile mele filozofice nu sunt toate potrivite cu părerile Romei. Până la urmă, ce-au mărturisit?”

Nero privea către anchetatori, aștepta un răspuns de la ei. A răspuns octogenarul, care a zis:

„Au mărturisit că sunt încredințați că deflagrația constituie semnul sigur a venirii pe pământ a zeului lor, Christus. Că pedeapsa cruntă pentru nerecunoașterea acestuia este prevăzută în legile lor și că acesta nu e decât începutul. Eu personal, a continuat octogenarul, i-am întrebat dacă spusele lor sunt făcute în apărare sau din teamă. Ei au zis că ar fi păcătuit mărturisind de frică și că au spus tot ce-au spus convinși că nu gândesc cu price. Și că nu e nimic rău în felul cum gândesc ei. Și că, de bună seamă, spunând adevărul, s-au bucurat de semnul venit din ceruri pentru ei și că nu s-au gândit o clipă să dea ajutor năpăstuiților.”

Adepții sectei au fost supuși la torturi îngrozitoare și dați pe mâna mulțimii dezlănțuite. Unii au pierit sfâșiați de câinii asmuțiți asupra lor, alții linșați sau crucificați, alții arși de vii, așa cum arseseră victimele incendiului, sau legați de niște tauri furioși și tăvăliți pe jos până au murit.

Agrippina s-a răsucit pe canapeaua pe care ședea, ca și cum n-ar fi vrut să asculte și restul. Nu voia să-și vădească emoția și lacrimile.

–        Pe de altă parte, a continuat Seneca, Nero a amuțit când a aflat că Petru, creștinul, a fost răstignit pe cruce, dar la cererea sa, a lui Petru, a fost așezat în mod umilitor, cu capul în jos, ca moartea să nu-i fie la fel de măreață și de sacră precum cea a lui Iisus. Părea învins. În alte condiții, Nero i-ar fi putut iubi. O vreme, n-a izbutit să scoată o vorbă. A zis într-un târziu:

„Nimic din câte se afirmă –  gândindu-se, desigur, la acuzațiile care i se aduceau lui – nu sunt adevărate”. Și după un timp:

„Totul este adevărat, chiar și inepțiile care se spun”.

Lângă el, Fabius, renumitul constructor, se auzi spunând fără voia lui, pricinos, cum îi era felul:

„Plebea, dragă mărite rege, zice câte-n lună și-n stele. Nu cumva este aceeași plebe care l-a crezut pe marele filozof Seneca, atunci când acesta mințea spunându-i ce voia ea să audă? Spunându-i că nu tu, mărite rege-Nero, ți-ai omorât mama…? Aceeași plebe care inventează ea însăși grozăvii și apoi le crede? Plebea, ca și fiul Celui de Sus, e ce deșartă Zeus pe pământ.”

O liniște cu semnificații confuze s-a instalat brusc. Referirea lui Fabius la Seneca încuiase toate gurile. Reveni Serenus, culpabil, dar pe tonul său ironic:

–        Spune-mi Seneca, de ce te urăște Fabius? Chiar sunt curios să aflu. Vă deosebiți puțin și, din câte îmi amintesc, ați fost prieteni.

–        Ura lui Fabius, dragul meu Serenus, nu mă lovește pe mine. Eu sunt doar purtătorul urii pe care Fabius o nutrește pentru tatăl meu. Am mai făcut precizarea asta…

–        Fabius, Fabius!, repetă Agrippina. L-am prețuit mult și-l mai prețuiesc și astăzi la fel. Mai trăiește Fabius?

–        Trăiește, o asigură Serenus. Dar fii sigură că nu se gândește la mine. Nici la Lucius Seneca. Are un stol de păsărici în cap, n-are loc pentru sentimente. Tu ești istorie, unicat. Nu există o altă femeie romană ca tine. Ți-ai salvat soțul împotriva vitregiilor mării. Nici marea, știi bine, nu te are la inimă. I-ai furat gloria de a fi trimis în străfunduri pe unul din comandanții romani cei mai de seamă…

–        Oprește-te, Serenus, îl întrerupse Agrippina. Toate cuvântările tale începute cu laude sfârșesc în ironii. Cruță-mă!… Nu glorie am câștigat eu în istorie. În săptămâna în care n-am mai știut de mine și de nimeni sub valurile înfuriate, mari cât casa, ci cu totul altceva.

Privi în jur, ca pentru a abate atenția de la ea și a o îndrepta asupra  ambientului. Aștepta să deslușească pe chipurile oaspeților impresia produsă. Într-adevăr, locuința merita toată concentrarea celor invitați s-o aprecieze. Canapeaua de pluș era, în realitate, miniatura unei scene. Cu trei pereți, doi laterali și un fundal, ridicați în forma unei nave. O dormeză sub arcuirea unei cortine și musafirii pe pernele mari, în loc de scaune ori fotolii.

–        Așadar, continuă ea, nu gloria mea este cea care merită să fie consemnată în istorii. Atunci, nu glorie am câștigat. M-am câștigat pe mine. Tot ce trăisem, văzusem sau citisem se înjumătățea. Erau adevăruri pe jumătate. Adevărul întreg eram eu. De aceea mi-am și confecționat scena de față. Să privesc în mine. Convingerea că adevărul îl găsesc în mine, și doar în mine, îmi asigură libertatea. Iisus, am pronunțat corect, frate Ioan? – Iisus, deci, să facă bine să nu mai afirme că este altcineva decât este. Îl jignește pe Dumnezeu. Acesta n-are nevoie de nimeni, El le stăpânește pe toate. De aceea îl iubesc pe Fabius. Constructorul care este, când termină un palat, se bucură că a dat naștere unei lucrări; când construiește, se bucură că el este Dumnezeu, cel ce creează. Nu vine fii-su să dreagă ce-a greșit el. El știe ce și unde a greșit.

 

Capitolul 3. Epicharis – fiica lui Zeus

 

Am ținut cu dinții, cât mai trăia soțul meu, de o încăpățânare. Aflasem că în Somalia se încropise o grupare de creștini de toată frumusețea, spre invidia oamenilor din așezările dinspre Oceanul Indian. Pe atunci nu aveam o scenă, ca acum. M-am opintit spre marele ocean cu sandale și veșminte de mătase și, în mai puțin de o săptămână, am fost acolo. Vajnici oameni. Cuminți, respectuoși, săritori la nevoie, fără dorințe de măreție. Cei mai mulți erau gata bătrâni. Curați și organizați cum nu sunt cei din secta egipteană, așteptau pogorârea domnului lor. Niciun fel de ceartă, de ranchiună, de dușmănie sau răzbunare. Tocmai buni să devină nemuritori. Pe mine, cum v-am mai spus, m-au vindecat de înțepenirea degetelor de la picioare. Leneșele nu se mai îndoiau. O simplă apă cu nu știu care plantă a rezolvat năpasta. Au avut grijă de mine ca o mamă de pruncii săi. Bătrânii mai ales. Mă rugau să rămân cu ei. Le era milă de mine. Le era teamă că voi muri și nu ne vom mai vedea. Nopțile nu dormeau toți; făceau cu rândul, în caz că vine apocalipsa să fie pregătiți. Chiar n-aș mai fi plecat de-acolo. Ei bine, lipsa dorinței de măreție, de luptă și izbândă, cum se cuvine unor oameni creați de Dumnezeu, i-a slăbit până la dispariție. Aflu, iată, că acolo n-a mai rămas nici de prăsilă vreun om. Nu se mai procreează. Nu mi-e teamă să afirm că mor de curățenie, simplitate și modestie, dar mai ales de nelucrare… așteptând nemurirea promisă de Iisus. Frate Ioan, nu te supăra pe mine, iubesc pe creștini și-l urăsc pe Iisus. Mântuind, acesta a făcut din oameni niște neoameni… Neoameni în sensul că nenutrind nimic… În sfârșit, n-o lungesc. Cred că ați înțeles. Înaintând spre moarte, oamenii nu pot redobândi ce nu li s-a dat.. În drum spre Somalia, am căzut și mi-am dislocat un umăr. Vraciul creștin, cel ce mi-a vindecat degetele, m-a făcut bine. Dar, odată revenită la palat, după nici două luni, dislocarea umărului și-a făcut datoria impusă de natură și a revenit. Acum nu mai pot folosi deloc brațul stâng…

–        Am înțeles, zise Ioan. Ceea ce nu înseamnă că m-ați convins. Noi, cei care am supraviețuit masacrului ordonat de împărat la Roma, suntem mai puternici. Cum n-am mai fost până acum. N-ar strica să luăm cunoștință de acest adevăr și să-l facem sabie. Am înțeles și nu am cuvinte de împotrivire. Drumul făcut de mine prin deșertul care desparte Egiptul de țărmul Mării Roșii l-am străbătut lăsând câte-o vorbă în urma mea. Nu mă urma nimeni. Se mirau doar, privindu-mi mersul obosit. Se mirau că nu purtam în mine blesteme pentru plăcerile și viciile care sfârtecau lumea. Nu înțelegeau de ce nu prea eram dispus să ascut și să asmut șiretenia lor. Erau destui printre ei care, cu șiretenie, se făceu urmați. Și mai ales predicatorii lor care bubuiau în urechi promisiuni goale în miez. Se strecurau ca păduchii și numai puterea mea de stăpânire mă împiedica să nu-i ocărăsc. Nu era măcar unul de la care să primesc învățătură. Puneam la fiert în oala mea tot ce auzeam și vedeam. Cu produsul obținut astfel, bine fiert, îmi stabileam voința și scăpam de amenințarea resemnării. Iisus, ca să ne adune la același foc, ne spăla tuturor picioarele, pentru ca noi să facem la fel între noi. Vorbele erau acelea ale unui învățător în fața copiilor veniți la el. Nu erau vorbe explicate de manual. Erau aceleași vorbe care în alte locuri aveau conținut diferit. Fiu, de pildă, nu înseamnă pretutindeni copil însămânțat de cel ce vorbește. Are alt înțeles. Pentru asta îți trebuie credință… Este aceea care strigă: oameni mici, cei care trăind în întuneric vă faceți tot mai mici, vă descompuneți…!

–        O clipă, ceru Serenus. Oare de ce, frate Ioane, mă întreb eu, ascultându-te, sectele creștine din Somalia sunt pe cale de dispariție? Oare nu din pricina celor afirmate de Agrippina aici, că Iisus, prin declamațiile sale nesocotite, a făcut din oameni viteji, niște neoameni care așteaptă, smeriți, apocalipsa? Nu din cauza prea multor cruțări fără măsură, din pricina cedărilor mici și numeroase, puzderii aș zice, ca să proclame unul mântuirea? Ai greșit, plătești. Dacă ești iertat, vei mai greși. Și tot așa. Greșind și iertând, lumea se duce voios spre prăpastie…

După ce și-a potolit oarecum indignarea, a continuat:

–        Să cruțați fără măsură, să cedați la fel, tot fără măsură, aceasta este mărinimia lui Iisus. Să număr eu ce crește în urma acestor daruri înșelătoare? Pentru ca un arbore să crească puternic, el trebuie să aibă rădăcini solide, care se prind în sol precum stâncile. Bieții creștini mor de așteptare. Așteapă ce?… Amăgirile voastre se țes în urzeala unui viitor uman cu un singur stăpân: Iisus. Și Curtea sa. Iar ceilalți, slugile umile, înfricoșate, își consumă viața dată de Dumnezeu pentru a fi trăită vitejește, având tot ce e nevoie pentru asta, în închinăciuni, rugăcini și alte… ciuni.

Nimic nu rămâne ce este. Știm acum. Toate se schimbă în bine sau în rău. În ce crezi tu, omule, că se pot schimba aceste oferiri și a celuilalt obraz, aceste cruțări fără măsură? Faceți ce voiți, corect, dar să fiți asemenea cu cei ce știu a voi. Asemenea cu cei ce știu să se respecte pe ei înșiși. Pe ulițele întunecate nu cântă cocoșii, ci cetele de găini fără creier…

M-am înfierbântat – constată el… Vezi tu, frate Ioan, dacă vorbele tale sufereau de mici stricăciuni, și agitația mea ar fi fost una încărcată de noduri și alte încâlceli. Îți mulțumesc, dar, pentru acest brânci în clarviziune.

–        Și eu, mulțumesc ție, frate Serenus. Iată, sinceritatea poate uni.

Ioan părea a se bucura, fiindcă zise:

–        Și tu ai dreptate. Dacă am fi mințit, nu mai aveam de ce să căutăm feluri subtile de a ne înjura. Și nici un geam care să nu reflecte chipuri umflate de satisfacția izbânzii înșelătoare…

Agrippina se ridică să-și îndrepte șalele. O făcu cu grația celei care tocmai primise o floare la butonieră: poveștile de viață. Fiecare om trăiește povestea sa, iar poveștile nu se contrazic între ele.

Zise:

–        Nu știu de partea cui să mă așez. M-am ridicat, dar trebuie să mă și reașed. De partea cui s-o fac? Povestea lui Ioan conține într-însa și  suflet, și emoție, și iubire. Povestea lui Serenus e ca diamantul: rece, invincibil. Iată, mă așez de partea mea. Romanul poate continua! Lumina învierii să ne țină aproape, nu să ne omoare.

Și către Ioan:

–        Congenerul meu, nu știi ce duci în spate cu bărbăție. Eu am fost totuși martora unei lumi în schimbare. Grupurile de creștini se deosebeau ca ziua de noapte de celelalte triburi, învrăjbite, răzbunătoare, practicante a cruzimii, a urii… Ei bine, ciudat, foarte ciudat: pe ceilalți, tocmai aceste vicii îi trezeau la viață. Nu e nevoie să-mi explici. Văd cu ochii mei ațintiți în mine ce-i omul, ce-l ațâță și-l face inventiv…

–        Eu mă dau bătut, anunță Serenus. Doi contra unu, mă retrag. Nu înainte de a sfârși ce începusem. Mă retrag, dar nu înainte de a termina să vă povestesc discuția dintre Nero și Fabius.

„Nero l-a întrerupt pe Fabius și a zis: Ce te face, Fabius, să crezi că nu știu toate astea? Ai vrea mă iau la harță cu natura umană? Îmi cunoști părerea: zeii nu există! Eu însumi am creat câțiva. Oameni ca mine și ca toți cei din stradă i-au creat pe zei, nu invers.”

Pe Fabius, a continuat Serenus, îl încercau alte neastâmpăruri, mai ales nevoia să-l ponegrească pe prietenul meu de-o viață, aici de față, Lucius Annaeus Seneca. N-a luat seama la ce bombănea Nero, și a continuat cu ale sale:

„Pe zei i-a creat omul, iar pe om, băiete-rege, pe omul-model, l-a creat mintea preceptorului tău. Pentru care, omul pentru om e sfânt. Moft!, zic eu. A pus o proptea în sprijinul lumii minciunii. Sclavul, acel evreu care mi-a vorbit primul despre faptul că omul lor din ceruri va veni să pedepsească lumea necredincioasă lui, Gilgai, gândea mai sănătos decât Filozoful care te învinovățește pentru iubirea ta pentru greci.”

Iar Lucius Annaenus Seneca, prietenul meu, aflat atunci, ca și acum, de față, care auzea cum Fabius dădea afară din el judecăți murdare, instinctiv a făcut gestul de a se retrage demn. S-a răzgândit în clipa următoare. Și-a adus, probabil, aminte de felul de a fi a lui Socrate, și a rămas. Nu i-a răspuns. A folosit tăcerea ca dovadă a stăpânirii de sine. Lucius, poate confirma.

–        Evreul de care vorbește Fabius, interveni Ioan în depănarea vorbelor lui Fabius, acel Gilgai sunt eu. Fabius ar fi fost un bun creștin dacă ar fi avut o minte practicantă a exprimării simple. Mintea multă, ca tot ce se găsește peste măsură, este expusă –  nu se curăță cu una, cu două… Eu l-am stimat și continui să-l stimez pe Fabius; gândește ca fratele Serenus, dar fără ironie, doar cu adevăr – din păcate, un adevăr prea mare, oricât de mare ar fi, este întotdeauna și dânsul doar pe jumătate…

–        Văd că știi a declama, nu se putu abține Serenus. Ce te apucă, frate?

–        M-am prins în descrierea gazdei despre om, îi răspunse Ioan. Nu sunt pe placul meu vorbe care spun că pe om l-ar fortifica ura, lăcomia, cruzimea, egoismul. Observ că există o oarece reținere, când zice vorbele astea, chiar la gazda noastră, când evită cu grație să vorbească despre fetișcana Epicharis. Necreștinii, am dovezi, nu posedă credințe sau măcar informații despre cum să-și aleagă sfinții. Pe fata asta, Epicharis eu o asemui cu Mesia… Niciun necreștin nu a  îndrăznit vreodată să fie mai viteaz decât ea…

Serenus nu lăsă să-i scape o asemenea pleașcă. Râse, și râzând, a zis:

–        Vezi că te avânți voios și singur înspre capcană, creștine. Epicharis ura, nu iubea. Îl ura pe Nero. Ura a făcut-o vitează. Ura i-a fost scut și sabie… Ura, Ioan!

–        Epicharis? Dar eu chiar n-am auzit de ea, dragă Ioan. Crede-mă!, zise Agrippina.

–        Este concubina, mai bine zis, una dintre concubinele nepotului lui Seneca, stimată gazdă, o informă Serenus. Cum se poate să nu fi auzit de ea? Este una dintre femeile gen Actae, prima și singura iubită autentică a împăratului domniei voastre, dar care, de data asta, te contrazice: nu-i molâie ca neoamenii întâlniți de tine în Somalia… E, poate, singurul personaj care urăște cu temei. Îl urăște pe Nero ca tiran. Și, știu sigur, dacă ai fi bărbat, ai vrea să i te asemui ei mai mult decât filozofului Seneca, clădit de tine pe când ținea cu dinții săi plăpânzi să se sinucidă. Și acesta, Lucius Annaeus Seneca, spun gurile rele, râvnea, într-o vreme, el însuși la a conduce lumea. Concura cu Christus. Acesta, Christus, când pronunță „am venit aici să vă salvez”, e om-om, nu fiu de Dumnezeu. Nimic din ce-i omenesc, nu-i este străin. Ca orice om cumsecade, vinde și cumpără. Aici, și doar aici, mă deosebesc de Lucius. Am învățat la aceeași școală, am iubit aceleași fetițe poznașe… Cum ziceam: sunt un sezonist. Am venit, mă îngraș, mai stau oleacă și plec. Salut!… Am uitat să vă spun că Fabius, la plecare, n-a plecat cu mâna goală. A golit platoul cu struguri, respectiv, a șutit toți strugurii de pe platou, să îi ducă nevestei. Din acest punct privite lucrurile, Fabius este un creator sui-generis. N-a luat și platoul, doar strugurii. Și ar mai fi ceva: creștinul Ioan mă aprovizionează cu idei creștine: domnia sa își împodobește stăpânul cu cele mai curate intenții când zice: vă ia naiba și doar să gândiți altfel decât vă zic eu!

–        Dragul meu Serenus, îl potoli Agrippina, sper să fiu în consens cu toți ceilalți privitori de față, îți dăruim în unanimitate încă cinci minute ca să epuizezi întreg stocul de rătăutăți… E păcat să nu profiți!

Seneca tăcea și cu cât tăcerea, absența lui, se întăreau, cu atât Agrippina, cea de a doua sa mamă, își înăsprea chipul. Știa de ce venise nepotul. Venise să-și ia rămas bun. Nu mai avea zi de odihnă. O  parte din nopțile lui o închina studiilor. Nu se abandona somnului, deși nu mai putea de oboseală. Ochii osteniți și clipocind de nesomn îl țineau treaz la lucru… Îl întrebă dacă are să spună ceva în legătură cu ce se discutase până atunci.

Seneca zâmbi, bucuros de invitație și zise:

–        Sunt oarecum răvășit. Ascultându-te, sunt tu. Când cineva a ascultat un concert, în urechi, încă mult timp, îi răsună ritmul și gingășia acelei muzici. Îl împiedică să se gândească la chestiuni personale. Este prizonierul bucuriei de a trăi. Din nefericire, la fel funcționează aparatul omului la discuțiile lingușitoare, promisiunile deșarte ale celor ce voiesc să te stăpânească. Rămân imprimate în auz chiar atunci când nu le mai auzi. Nu este ușor să scapi de muzica aceea care te urmărește stăruitor. Revine cu forță, când și când. Melodia lor sporește atunci când găsesc poarta deschisă. Zilele curg una după alta. Viața fuge fără să se mai întoarcă.

Serenus nu rezistă și zise:

–        Îți mulțumesc, Lucius. Mă pregăteam să țin un discurs patetic, și vorbele tale, ca nuca în perete, mă îmbie s-o fac fără jenă. Este vorba fără doar și poate de Epicharis. Fata aceasta, pe care Ioan o asemuie cu Mesia, n-a scos, în toată viața ei, o vorbă de ținut minte. S-a culcat cu bărbații dragi ei fără nicio restriște morală. Noi, cu vorbele. Epicharis cu faptele.

–        Serenus, îl luă la rost gazda. Nu ne ameți. Vorbește despre Epicharis, dar nu-ți exersa arta elocinței cu noi. Ioan nu o asemuie religios lui Mesia, îi este drag felul în care a trăit. Ceea ce e altceva.

–        Așa deci, continuă Serenus. Ca să înțelegeți cine și ce a fost Epicharis, trebuie să ne întoarcem la Nero. După ce Tigellinus îi spuse despre nodurile ițelor vremii, acelea în care se vorbea despre a-l ridica la tron pe Seneca, Nero rămase pe gânduri. Piso, liderul rebelilor, putea eșua, în care caz, prietenul Seneca ar fi primit laurii la care râvnise și așa mai departe… Baliverne de-ale lui Tigellinus… Abia numele lui Epicharis urcă în el fiori de esențe tari. Informațiile primite de la Fabius despre femeia eroină Epicharis îl apăsau mai mult decât s-ar fi cuvenit. Zise într-o doară către Tigellinus:

„Ai auzit de Epicharis, Tigellinus?”

„Ceva-ceva, Nero Cezar”.

–        În realitate, iubită mătușă a lui Lucius, nu știa nimeni ce hram poartă aceasta. Putea fi văzută peste tot, oriunde dospeau revolte. Era, totuși, de înțeles. Era o femeie frumoasă. Amantă dorită de toți bărbații, neînfricată. Trăia fără să-și bată capul cu scrupule de onorabilitate.

Epicharis, deci femeia fatală, plecă în Campagna cu gândul să atragă în conjurație pe ofițerii flotei din Missenum. Planul era simplu: Nero făcea adeseori plimbări marine. Un complot pe mare putea fi dus ușor la îndeplinire.

Intră în legătură cu unul dintre comandanții flotei, Volusius Proculus, care pe vremuri luase parte la complotul împotriva mamei lui Nero și care acum se plângea că este dat uitării și nerăsplătit.

„Vrei să te răzbuni?, îl întrebase. Ești dat uitării și vrei să te răzbuni? Îți alegi cei mai destoinici soldați și treci de partea mea. Pe cai, dragule!”

Comandantul flotei îi ceru să dea un nume-două:

„Nici un nume!, refuză ea. E conspirație, nu Saturnalii.”

Arestată și confruntată cu insul pârâtor, ea tăgădui orice amestec. Nicio acuzație n-a putut fi dovedită împotriva ei.

Și nici biciul, nici focul, nici furia întărâtată a călăilor nu putură să scoată măcar o singură mărturie. Atunci când bărbați în toată firea, senatori și cavaleri romani, se grăbeau să-i denunțe pe cei apropiați, nădăjduind că trădarea lor și-ar găsi un cât de mic preț, o femeie zdrobită în torturi acoperea în muțenia ei îndărătnică numele unor oameni cu care n-avea nimic în comun decât revolta.

A doua zi, pe când era, din nou, condusă la interogatoriu, pe un scaun, căci nu se mai putea mișca, scoțând o fâșie din sân și făcând un laț de spătarul scaunului, se spânzură.

Gestul ei  îi inspiră lui Nero un discurs de răzbunare împotriva liderilor politici:

„V-ați avântat în cuvinte mari: virtute, moralitate, idealuri înălțătoare, binele public – greu de întâlnit, încă și mai greu de crezut. Spuneați, apoi, că un om viteaz nu-și pierde niciodată judecata, dar ați dovedit că uneori mintea vi se întunecă, rostiți vorbe deșarte și rătăcirea vă îmboldește la tot felul de îndrăzneli prostești. Așadar, după ce ați înălțat o trufașă privire, ați coborât-o în lașitatea aristocrată. Schimbarea gândită de voi era doar în numele lucrurilor. O femeie frumoasă, cu alte rosturi pe lume, a dăruit Romei modelul măreției. Este un zeu, zeul neînfricării.”

–        Deci, Nero o încoronase, avea acest drept, ca pe Mesia, cu aura de fiică a lui Zeus. Dar cu dovezi că merită, nu ca fiul lui Dumnezeu.

Iată, onorată gazdă, nici eu, Serenus, nu știu mai multe despre fetița asta. Sunt doar un sezonist. În ce mă privește, aș zice și eu că eroismul acesteia poate concura cu cel al fiului lui Dumnezeu; din câte știu, și acesta a ales moartea. Doar că a ales-o cu un scop. Pentru unii, nu viața ridică statui, ci moartea. Știi asta, te urci pe rug. Acolo, însă… Nu-i exclus să zici: Eli, Eli, lama sabachtani? Ce l-a îmboldit la asta, nu mă încumet să mă pronunț. Doar tatăl lui – cine o fi acesta – știe… Așadar, eu o aleg pe Epicharis fiică a lui Zeus. Cu Iisus mai am ceva treabă.

 

Capitolul 4. Spre marile adevăruri, cu  saltimbanci

 

Rashid intră falnic. Fără să privească în jur sau să ceară învoire, se apucă să despoaie ferestrele de pânza protectoare împotriva soarelui. O țesătură incoloră. Pe măsura ce rămâneau libere, ferestrele se colorau „de parcă sunt miez de pepene galben”, observă Ioan.

Și Serenus:

–        Parcă am stat într-un tablou și abia acum ne vedem, în sfârșit.

Într-adevăr, Rashid făcea minuni. Pe unde trecea el, atmosfera se colora instantaneu în felul brâului lui. Înainte de a părăsi salonul, acesta grăi ceva ce a înțeles doar Agrippina. Aceasta îi informă pe oaspeți că Rashid pregătește o cină specială.

–        Pușlamaua asta înțeleaptă a înțeles că seara este una specială. Zise Agrippina. Surprinderea pe care o citesc pe chipurile voastre îmi spune că nu aveți nimic împotrivă. Ioan, fratele meu, nu deschide gura că nu te aud. Așadar, continuă ea, Epicharis, fiica lui Zeus…

–        A lui Dumnezeu, zic eu,  preciză Serenus.

–        A lui Dumnezeu. Fie! Și dacă veni vorba de fii și fiice, eu am o altă propunere. Îl aleg pe Nero fiu al lui Zeus, pentru perdaful tras nobililor aristocrați. Un timp am trăit eu însămi după abecedarul propus de el pentru magistrul Romei. Pe vremea aceea – nu era încă împărat -,  observase cum, la una din vilele sale, vița-de-vie, scăpată din foarfecele disciplinar al îngrijitorului, răzbătuse spre lumină prin cotloane altfel imposibil de învins și răzbise prin acoperiș. Iar un stejar, falnic bine, care creștea într-un adăpost ferecat, creștea, ce-i drept, dar creștea contorsionat. Iar Nero își spunea: „Și eu am crescut la fel ca acest stejar. Acum, iată, sunt condamnat că mi-am ucis mama și soția… ”

–        Și pe cine s-o mai fi găsit, întări Serenus.

Agripina făcu o pauză și apoi continuă:

–        Nu te poți abține, Serenus. Nero voia să știe: „Comis-am, eu, oare, o nedreptate? Condamnați-mă pentru nedreptățile pe care le-am făptuit, nu pentru maniera în care am scos la suprafață justiția omului. Nici Jupiter nu mai poate schimba în om miezul zămislit în el o dată pentru totdeauna”. Bietul, nu știa că Jupiter voise altceva pentru  om. Iată e propus de mama a doua a Romei fiu al lui Zeus. Ce te necăjește, rege?, era întrebat în clipele lui de mâhnire. Iar el, de fiecare dată răspundea: „Voiesc mai mult să fiu aclamat ca artist, ca reprezentant al artei, decât ca împărat.”

Ioan, care se pregătea să grăiască încă înainte de lungul discurs al Agrippinei, dădu drumul gurii și zise:

–        Vă rog mult, stăpână Agrippina, spuneți-i lui Rashid să aducă și ceva fără carne, eu nu obișnuiesc produse de animale. Dacă nu puteți altfel, nu e nicio nenorocire. Oricum n-am mâncat nimic astăzi… și ieri… și atât.

–        Bietul meu prieten, îți… vă propun tuturor altceva: să nu mă întrebați ce anume mâncați. E mai bine așa, vă garantez. Vă asigur că nu va fi carne de animal de jertfă.

–        Am înțeleles, vorbi Serenus. Vrei să ne otrăvești. Vreau să știi totuși că n-am nimic împotriva lui Nero. Dimpotrivă, am totul împotriva lui… oricum eu nu cred în zei. Cred în oameni-zei, cum este viteaza Epicharis.

–        Nici eu, zise Agrippina. Pe Iisus nu-l iert din pricina celor pe care i-a condamnat la moarte prin așteptare. Cei mai minunați oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Sunt înamorată de ei. Nu cred că voi apuca să mai întâlnesc astfel de ființe. Zic ființe pentru că nu mai erau oameni din aceia pe care să-i întâlnești la tot pasul.

–        Întru totul de acord, zise Seneca. Avem două patrii: una, patria cea mică, de care suntem legați prin faptul că ne-am născut într-însa – după care suntem atenieni, cartaginezi etc; alta – patria cea mare, singura patrie a tuturor, în care se cuprind zeii și toți oamenii, în care nu putem privi către un colț sau altul, ci măsurăm hotarele cu orbita soarelui. Iisus dezbină lumea. Nu-l pot admira. Peste tot ce ne poate deosebi, deasupra diferențelor de origine, stă sentimentul că suntem membrii unui organism uriaș – membra sumus corporis magni – care este întreaga omenire. Ideea fraternității lor, indiferent de țara lor de baștină, atrage după sine convingerea că prețuirea omului după criterii subiective, crezi ori nu în Fiul lui Dumnezeu, este anti naturală.

Principiul homo sacra res homini (omul s-a născut lucru sfânt pentru om) e contrazis de fiul lui Dumnezeu, nu apărat, cum se fălește El. Criteriile alese de Iisus, cine îl urmează pe el și cine nu-l urmează, contrazic acest adevăr divin. Strădaniile lui de a aduce dovezi în sprijinul unui pricipiu precum „omul se naște sfânt pentru om”, se pierd în van.

Teamă îmi este că pe aripile adulației pornită din frică, creștinii din Somalia n-au putut face altfel. Ca să nu-i prindă apocalipsa în timp ce se împreunau, n-au mai procreat.

Pe de altă parte, într-o asemenea înăbușitoare atmosferă, unde totul   e trist, agitat, confuz, în frământarea asta fără puncte cardinale, pilda cu bobul de grâu este o dovadă fără putință de tăgadă că insul Iisus s-a născut cu o forță de sugestie proprie geniului. Vorbele celelalte, că este fiul lui Dumnezeu, că a fost trimis să-i apere doar pe cei care-l urmează pe El, dovedesc și acestea un adevăr: Nimic din ce-i omenesc – voința de putere, multă fală, înșelăciunea, lăudăroșenia -, nu-i lipsește lui Iisus. Se trage din oameni, nu din Dumnezeul lui.

–        Ce-i cu sămânța asta, se nedumiri Agrippina, tot aud de ea?

Îi explică Serenus, cel venit pe pământ doar să mănânce și să plece, deci are cunoștințe multe despre OM:

–        Ieșind semănătorul să semene sămânța sa, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele; alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat. O alta a căzut între mărăcini, și spicele crescând cu ei au fost înăbușite, iar o alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit.

Aceasta din urmă, ca să se prefacă în lan, a murit ca sămânță. Sămânța de grâu moare în spic. Spicul moare în pâine, pâinea în viață, viața în creație, creația în progres. Așadar, sămânța se-ntoarce la semănător îmbogățită, mereu alta. Cu fiecare revenire se împlinește altfel. Tot la fel, omul moare ca sprijin al unei comunități și se întoarce la Dumnezeu mereu îmbogățit, cu fii și fiice, și nepoți, și nepoate…

Cu alte cuvinte, așa cum luminile zilelor vin și se-ntorc la obârșii, tot la fel miliardele de suflete vin și se întorc la Întregul… Lucius, Annaenus Seneca, am reprodus bine? Am emoții pentru memoria mea…

–        Vai de mine!, se minună Agrippina. Să-mi notez și eu vorbele astea. Melodia asta este chiar viața pe care o trăim de la începuturi și o vom cânta până ce ne va veni sorocul să o luăm de la început și de fiecare dată altfel, cu alți copii adică. Aceștia, cu alții și toți, cu alții și, de fiecare dată, în felul lor, diferit de al predecesorilor… Lucius, nu cumva prietenul tău și al meu, Serenus, ne păcălește și inventează?

–        Nu am inventat nimic, mătușică. Îmi pare rău că Epicharis, murind cum a murit – o, Hercule! – te-a detronat. Iată, acum  voi inventa altceva: câinele credincios trăiește, în medie, 15 ani. Omul, în medie, trăiește, Jupiter știe, să zicem, șaptezeci de ani – dacă este hulpav, mincinos și ipocrit, și doar vreo cincizeci, dacă este sărac… Fluturele trăiește o zi – n-are habar de zicerea cu sămânța de grâu…

–        Serenus, vorbi Agrippina, metafora nu are în vedere omul fizic, ci sufletul, acel amănunt veșnic, mereu altfel și mereu la fel… Dacă vrei să mă ironizezi, fă-o în alt chip. Ce-a spus Iisus, știai și tu, fără a fi fiul lui Zeus…

–        Din fericire nu pot fi decât fiul lui Tata, completă Serenus. Nu pot fi fiul unui Dumnezeu care nu există.

Agrippina îl contrazise:

–        Înțeleptul, Serenus, este spiritul statului. Adică, al organismului al cărui suflet sunt toțí cetățenii. Orice atingere adusă oricărei părți a corpului rănește sufletul. Suferința oricărui membru al familiei se răsfrânge asupra întregii familii. Traiul sub amenințarea apocalipsei este un rău netratabil. Omul trebuie să simtă că are de ce apăra corpul întreg. Ascultă ce spune un înțelept: până la moarte, omul are un singur crez: omul nu e venit întâmplător pe pământ. În orice caz, nu pentru a trăi în rugăciuni.

Ce se vedea prin ferești era ireal. Discuția, față în față cu realitatea, părea dusă într-un acvariu. Cei dinăuntru nu se auzeau între ei. Dincolo, aerul fierbea. Se învârtoșa ca la o comandă venită de aiurea. Globul soarelui la asfințit trimitea zvon de miracol, nu putea fi privit; un incendiu strâns într-o bășică gigant vorbea ca dintr-un basm cu Feți-Frumoși, zmei și izbânzi asurzitoare.

Serenus nu mai văzuse ceva asemănător. Rosti:

–        După o astfel de priveliște nu-ți mai arde să te scalzi în ape nesigure. Rămâi în picioare. Dedesubt nisipul îți pârjolește tălpile. Fugi și te întinzi ca hipnotizat în umbra ierbii.

Agrippina îl atrage pe Ioan spre a participa la momentul ciudat pe care-l trăiesc toți. Zice:

–        Așa-i, Ioan? Numai simțind țelul comun ce se revarsă asupra lui, cetățeanul poate suporta grelele sarcini ce merg, uneori, până la sacrificiul vieții pentru a apăra viața comunității?

Nu există siguranță și nu poate fi ordine adevărată acolo unde supușii fug de ce este puternic în ei și așteaptă minuni? Zadarnice sunt eforturile celor care cred că pot înlocui libertățile cu frica și speranța deșartă? Într-o asemenea înăbușitoare atmosferă totul este confuz. Eu rămân limpezită. Trăiesc clipa, darul cu care m-am născut și pe care sunt obligată să-l apăr, nu alergând după închipuiri.

Ioan se hotărî greu. Nici n-ar fi vrut să spună ceva ce n-a n-a trăit. Zise totuși:

–        Trăiesc cu multă dragoste. Trăiesc și cu mult dispreț. Una fără cealaltă nu se poate. Așa cum nu există noapte fără zi, întuneric fără lumină. Dar la ce bun să vorbesc, dacă m-aude doar urechea mea? Poate am venit prea devreme. Sunt propriul meu cântec pe ulițele din care sunt alungat. Va veni și vremea lui Iisus. Din oră în oră, tot ce vedem azi că este uriaș, devine tot mai sterp. Sărmane ceruri, sărman pământ! Le spun doar amiaza veacului, Marea Amiază!…

–        Continuă, îl îmboldi Seneca. Spune ce m-ai întrebat adineaori în șoaptă.

–        Ce-a spus, ce-a spus?”, se trezi instinctul de femeie în Agrippina.

Seneca spuse:

–        Ioan, aici de față, creștinul cunoscut de mine la față aici, în Egipt, prietenul nostru acum, m-a întrebat adineaori, în șoaptă, pe tonul unuia care, fiind sigur pe ceva, tocmai de aceea întreabă. A vrut să știe de la mine ce cred despre pilda lui Iisus cu sămânța de grâu. Îi răspund, iată, în felul în care i-am răspuns și prietenului Lucilius, care mi-a adresat aceeași întrebare:

–        Prețuim vița-de-vie după fertilitatea ei. Prețuim vitele pentru rezistența lor și prețuim omul după ceea ce îi este propriu numai lui. Aceasta este rațiunea. Fundamentul exclusiv al omului este rațiunea desăvârșită.

După o scurtă pauză, continuă:

–        Acum știu că l-am dezamăgit. Și ceea ce am deslușit în rândurile trimise de Lucilius deslușesc acum pe chipul lui Ioan. Se aștepta să mă arăt uimit. Pentru el, pilda rostită de Iisus dovedește că autorul ei este divin. Am fost de acord, i-am precizat totuși că nu garantez obârșia acestuia, dar sunt sigur că este înzestrat cu un spirit literar neobișnuit.

Se întoarse spre Serenus și zise:

–        Mai ții minte, Serenus? Răspunsul dat atunci, de mine, lui Lucilius a fost momentul așteptat de tine pentru a-ți lansa propria teorie. Ne-ai contrazis pe amândoi. Ai zis: „La ce bun să ne ostenim a produce lucruri de care nimeni nu ține seama? Nu e mai folositor pentru toți să ne bucurăm de traiul sezonistului pe acest pământ? Suntem dotați, pământul are în dotare frumuseți divine. De ce am avea nevoie de zei divini care ne asupresc promițându-ne salvarea? Creștinii umblă în cete, precum cerșetorii și milogii, așteptând Apocalipsa după care doar ei, cei ce așteaptă minuni, vor supraviețui.” Atunci, pentru a ține discuția departe de zelul creștin, ți-am amintit versurile lui Lucrețiu:

Omul nu se înspăimântă de un zgomot zadarnic

Suflă cu trupul în freamăt văpaia…

–        Cred că Lucrețiu făcea referire la Ulise, dragul meu Seneca, vorbi Serenus. Oameni cu trupul suflând în freamăt văpaia pier astăzi precum cei din Somalia, milogindu-se la Iisus să-i ierte. Ca și cum băiatul ăsta, Iisus ar fi șeful celui ce ne-a cazat aici. Dacă lucrurile ar sta așa, Iisus ar face mai bine să-l ucidă pe cel ce ne-a părăsit, ca un tată vitreg… Noi suntem noi și ne sunt de ajuns nenorocirile și bucuriile de care avem parte într-o viață minusculă! Chiar ne freamătă trupul în văpăi, nu în milogeli la zei…

–        Mulțumesc, Serenus!, se bucură Agrippina. Sunt chiar încântată că tu, regele ironiei, ești de acord cu ce-am spus: Nu suntem o întâmplare pe acest pământ. Nu ne-a pedepsit cineva de pe o altă stea să trăim departe. Omul are prin naștere un rost anume. Acela de a răzbi prin el însuși, nu de a aștepta de la zei salvare, sănătate, biruință… Am fost dotați corespunzător pentru asta: cu minte, picioare, îndemânări… Poftim! Învingeți!… Fiți frați întru un obiectiv comun: salvarea vieții, acest fenomen nou în Univers…

Agrippina zâmbea ca unul care a spus ceva hazliu. Își explică zâmbetul astfel:

–        Zâmbesc întrucât m-am descoperit a fi pe punctul de a-i spune tovarăș de drum lui Serenus, acela care așteaptă momentul să fac un pas greșit pentru a mă zdrobi cu elocința lui. Nu știe că elocința asta, cerească, aș zice, e pătrunsă doar de el și formulată în felul în care o tot face de când vorbim. A venit la vreme în lumea noastră…

–        N-am venit la vreme, Agrippina, am venit ca saltimbanc, o întrerupse Serenus. La marile adevăruri se ajunge cu saltimbanci. Lumea râde de mine, convinsă că ea este mai inteligentă, de aceea nu înțelege ce spun. Râde superior… Ca tine… Hai, gonește-mă cu ceva bun!…

–        Iată ceva de care tu să-ți poți bate joc. Fie, voi da o pildă: Rashid. Băiatul ăsta căruia una-i spui, alta face. Ai impresia că e prost. Că nu știe să relaționeze. Pentru că eu mă văicăream tot timpul că nu mai suport baia asta de soare și mă ascundeam unde găseam puțină umbră, Rashid a descoperit, el știe cum, acea țesătură aproape invizibilă cu care a îmbrăcat pereții exteriori, aceea pe care tocmai ce a coborât-o. Când l-am întrebat cum a descoperit soluția, n-a priceput semnificația cuvântului soluție și mi-a zis într-o doară: „Da’ cum altfel?”.

Mela, menajeră, bucătăreasă și toate celelalte, de la zece ani n-a ieșit o zi din bucătărie. Știe carte cît să nu poată fi păcălită, dar am avut grijă să îi fac educație solidă. Recită poezii gândite de ea pentru a înveseli melodiile de la orgă. Dau aceste două pilde, cum le zice Serenus, pentru a vă povesti întâmplări din Somalia. Creștinii aceia care mi-au cucerit inima, când ploua exagerat, se rugau la Dumnezeul lor să oprească ploaia. Când era secetă, se rugau la Dumnezeul lor să dea ploaie. Nu făceau nimic altceva. Toată ziua se rugau ba pentru una, ba pentru alta. Rashid și Mela, care m-au însoțit în aventura mea, ce făceau? Când răpăia ploaia, nu îngenuncheau alături de ceilalți, nu implorau Cerul; ieșeau și dregeau ce se strica, întăreau ce putea fi întărit, își puneau o rogojină pe cap și ajutau în vecini… Iar când era secetă, săpau șanțuri, obligau râușoarele să treacă pe-acolo… Ei știau că se au pe ei înșiși; trezeau în ei tot ce dobândiseră la naștere și învingeau necazurile… Necazurile veneau de la natură, erau firești. Rashid și Mela le opuneau natura lor… Nu se certau cu ea, nu invocau sfinți… Vă dau pildele astea, deși Rashid și Mela nu sunt pilde. Sunt viață, sunt ei. Credeți-mă, nu-mi iau răgaz, scutire de a face altceva decât e necesar. Pentru mine, fiecare om este un izvor nesecat de cunoaștere. Diversitatea este ogorul pe care lucrez eu. Și nu se mai termină. Mereu se îmbogățește; aceeași și mereu alta. Nu aștept ajutorul nimănui. Tot ce există, există. Există legendele. Există poveștile. Există scornirile și bârfele…  Există moarte, există suferințe, există accidente… Nu există învieri, fiindcă nu există motiv să existe. Nu murim, ne naștem mereu alții, cum zicea Serenus. De ce murim? Pentru a ne naște tot noi? La ce bun?… De ce să înviem? Murim fiindcă ni s-a terminat viața. Viața asta. Ne naștem cu altă viață? De împrumut? S-a terminat sufletul și căpătăm unul nou?

 

Capitolul 5. Ca să se nască un om e nevoie de doi

 

Se întrerupse, căci apăruse Mela.

–        Ce este Mela? E gata cina?… Vino mai aproape, nu pot să strig… Așa. Roagă-l pe Rashid să mai aducă trei măsuțe, eu nu mănânc; am obosit vorbind. S-aducă și lumânările…

Mela e încinsă cu un brâu în aceleași culori din brâul lui Rashid. E mlădioasă, cu gesturi cuminți și are ochii limpezi. Zice:

–        Stăpână, voi face întocmai cum ați poruncit. Vă spun doar să știți: am împodobit masa ca pentru sărbătoare. Mă îndoiesc că Rashid va înțelege. Va spune da și va face ca el.

–        Bine, bine!… Asta e!… Domnilor, poftiți la cină!… Eu vin mai greu, dar voi fi acolo.

Cina la lumina lumânărilor s-a încheiat cu vorba umilă a lui Ioan:

–        Săru-mâna pentru masă. Acum am voie să vorbesc?

Conveniseră ca masa de seară să fie ferită de discuții în contradictoriu. Serenus protestase:

–        Dacă doriți să scăpați de mine, nu mă opun. Eu voi mânca la bucătărie, cu Mela.

Pentru a dovedi că înțelegea joaca la care era invitată, Mela reveni fără șorț, dar mereu cu același brâu; luă loc lângă ușă, în partea stângă, cealaltă parte aparținând de drept lui Rashid. Asculta cuminte ce spunea stăpâna. Aceasta îl lăuda pe Serenus:

–        Serenus zice întemeiat că omul se naște cu tot ce-i este necesar pentru a învinge și a-și trăi viața dobândită. Dobândită de la cine? Ca să mă nasc eu, alte două ființe se împreunează. Iată, nu sunt dată de cineva. Sunt o întâmplare. Habar n-are cineva cine cu cine se împreunează ca să mă nasc eu. Dacă eu eram decisă undeva, ca să mă nasc, trebuia să fiu dată de cineva concret.

Seneca, îngreunat de ciudata cină, cu turte în forma bananelor, supă din frunze de dud, cu oțet și condimente variate, în cantități rezonabile, și încă ceva indecis, nu mai ținea minte cele scrise și trimise Agrippinei, cine știe când. Zise totuși:

–        Serenus are dreptate în tot ce spune. Ce știu e că eu, elogiindu-l pe Lucrețiu, în mine se petrece ceva mai mult decât o constatare oarbă. Ca atunci când, la unele frânturi de idei, ne îndeajuns dospite, renunț; pe altele doar le curăț; iar altora, pentru a fi înțelese, le mai deschid o fereastră. Cert este că nu simt nevoia unui stăpân pe care să-l urmez ca oaia. Cine a învățat să tragă cu arcul, va ști să-l folosească în orice împrejurare.

Din fericire, natura a impus omului care m-am născut, am văzut cum, necesități ușor de satisfăcut. Nu pentru mine anume, nu petru altcineva anume. Pentru omul care s-o întâmpla să se nască. General valabile. Ce se întâmplă? Sezonistul, tot om cu facultăți general valabile, a hotărât să fie altceva. Respectiv, a hotărât să fie sezonist. Dar oricât ar izbuti să fie altceva, nu va pleca atunci când vrea el. În fața morții, nu face nimeni ce vrea, că este sezonist…

Ajunse la Ioan, vorbele lui Seneca zburau ca pescărușii, despre care nu știi niciodată ce caută. Zboară și atât. Mai mult. Îi zâmbi lui Serneus, ca și cum, prin tăcerea lui, ar fi primit de la acesta un compliment justificat. Zise:

–        Credeți-mă, nu mă satur să ascult atâtea vorbe frumoase din gurile unor învățați. Din frumoasele vorbe spuse aici, eu le-am rostuit la inimă pe următoarele: omul pentru om e sfânt. Totuși, nu știu dacă noi, cei ce-am fost sclavi, le înțelegem cum se cuvine pe vorbele astea. Noi, sclavii, n-am fost priviți niciodată ca sfinți. Nici noi nu i-am privit niciodată pe stăpâni ca sfinți. Și nici ei între ei nu se privesc astfel. Unul dintre stăpânii lumii, cu un chip de înger, și-a ucis cel mai bun prieten.

–        Pe Cleitos, îi întări spusele Agrippina. Așa este. Cel mai bun prieten al său n-a fost sfânt pentru Alexandru cel Mare.

Ioan a continuat să vorbească și a spus:

–        Îndulcindu-se din aurul, din argintul, din femeile şi din felul de viaţă al perşilor, macedonenii toți, în mijlocul bogăţiilor, începuseră să se dedea moliciunii: aveau pardoseli de marmură neagră, purtau pinteni de argint, şi din toate părţile veneau miracole şi serbări. Se făceau nesuferiţi în plăceri grosolane şi-n noaptea lăptoasă zămisleau în odăi luminate de lămpi mângâiate de unde de borangic, ode ale destrăbălării pe cenuşa unde odinioară eternizau alţi oameni, ca și ei.

Din pricina bogăţiei şi a vieţii voluptuoase pe care o duceau, voiau să prelungească starea de moliciune şi de bine; făceau tot mai greu drumuri întortocheate şi expediţii obositoare şi, puţin câte puţin, au început să se încingă la bârfe. Agnon din Teos purta cuie de argint la sandale; lui Leonnatos, mai multe cămile îi aduceau nisip din Egipt pentru gimnasium, iar Philotas, fiul lui Parmenion, îşi pusese o sută de covoare la porţi şi la baie; iar când se ungeau cu ulei pentru exerciţiile fizice, consumau mai mult mir decât altă dată untdelemn şi la baie aduceau meşteri ungători şi sclavi… Aceiași oameni care făcuseră minuni de vitejie sau care juraseră, ca Alexandru, să nu se dedea niciodată bogăției…

–        Știm astea, Ioan, ce vrei să spui?, îl întrerupse Serenus.

Ioan continuă:

–        Şi-aude Alexandru vorbele prietenului din copilărie, Cleitos, care zicea: „Dorit-ai să fii Diogene, Alexandre, încununat-ai cu măreţie chipul tău şi-atâtea vorbe avântat gândite altădată de tine sunt astăzi lucruri greu de rostit chiar de noi, şi doar pe jumătate înţelese. Priveşte veşmintele-ţi scumpe cu care te făleşti, de modă persană, şi adu-ţi aminte de învăţătorul Leonida: cuvintelor ce întârzie în gurile noastre le punem căluş”.

Ioan lăsă ca spusele sale să prindă rădăcini și, apoi, zise:

–        Nemaiputându-şi stăpâni mânia, Alexandru luă un măr de pe masă, îl aruncă în Cleitos şi-l lovi; începu apoi să-şi caute pumnalul – şi valul creştea stârnit de vânturi venite din toate colţurile petrecerii; unul făcea unui zeu închinare şi altuia altul, şi toţi ospătau din merinde, rugându-se să fie feriţi de moartea de-acum în pornire.

Aristofanes reuşise să-l scoată pe Cleitos afară pe nesimţite şi toţi îl înconjuraseră şi-l rugau să se liniştească – iar Alexandru, sărind de la masă, începu să strige în limba macedoneană şi să cheme străjerii; porunci ca trompetistul să sune alarma şi-l lovi cu pumnul, fiindcă acesta se codea şi nu voia să sune – „Hai, dar, mai repede, zicea, pune pe crainci să buciume veste armiei ca toţi să se adune, pe loc, la poruncă!” Și zarva sporea în odăi, moartea însăşi, cu zvon de şoaptă la început, se putea face auzită peste tot. Prietenii îl scoteau pe Cleitos afară, el intra iarăşi pe alte uşi, mai nepăsător şi mai îndrăzneţ, spunând acest stih din Andromaca lui Euripide: „Vai mie, ce obiceiuri sunt în Grecia!” Smulse lancea unui soldat din garda personală şi, lovit de iureşul zăpăcelii din jur, îl străpunse pe Cleitos prin perdeaua de la uşă. Cleitos căzu gemând şi urlând. Venindu-şi în fire şi văzând pe prieteni încremeniţi de groază, Alexandru, cu inima bântuită de o stranie fantomă, smuci lancea din trupul lui Cleitos; încercînd să se înjunghie cu ea, nu a mai avut puterea s-o facă; oştenii de pază îl găsiră trântit lângă Cleitos; şi-alături, ai lui, o grămadă, jeleau şi ziceau: „Lasă-l, rege, în odihnă! Măcar că ne doare, dacă-i răpus.”Ținut de mâini, Alexandru fu dus cu greu în camera de culcare.

Îşi petrecu noaptea în zbucium, plângând, iar a doua zi sta întins pe pat, strivit de povara crucii sale. Nu ţipa, nici nu plângea, ci gemea greu. Şi uneori zicea: „M-am omorât pe mine, m-am omorât pe mine cel care ţinea în mine un neam pur. Pământ mi-s, Zeus, anii aceia.” Vorbe, vorbe, vorbe!…

–        Vorbe, vorbe, vorbe, repetă Agrippina cu lacrimi în voce.

–        Se întâmplă, spuse rece Serenus.

Ioan continuă:

–        Cu mintea tulburată şi înfricoşată, Alexandru căzu pradă bigotismului. Începu să sacrifice cele ce se cădeau zeilor. Orice întâmplare neobişnuită şi ciudată, cât de mică ar fi fost, o socotea minune şi semn zeiesc; palatul era plin de oameni care aduceau sacrificii şi făceau purificări şi-i stârneau lui Alexandru o teamă copilărească. Frumoasele focuri de ierburi îi îndrumau paşii în tainice nopţi unde înflorea dulcea amăgire a vinului. Abia se termina un ospăţ strălucit şi începea un altul. Şi pe când se îmbăia, ca de obicei, pregătindu-se de culcare, a venit un med şi l-a poftit să petreacă la el acasă.

Şi s-a dus, şi, luat de ale sale vechi deprinderi, a mai cântat un cânt al oamenilor care trăiau ca să trăiască, şi bând toată noaptea, în ziua următoare începu să aibă călduri. Încă nu golise cupa închinată lui Heracles, şi-l cuprinse deodată o durere de şale ca şi când ar fi fost străpuns de o lance; începu să aiureze şi muri la 30 ale lunii Daisios.

Agrippina blestema:

–        Avusese totul şi totul era nimic. Avusese la picioare o țară de viteji; și-a bătut joc de șansa oferită de destin. S-a folosit de ea ca să se înalțe pe sine. Totul era nimic fiindcă, ucigându-l pe cel în fața căruia jurase că nu doreşte o domnie care să-i aducă bani sau plăceri, ci numai putinţa de a face tot ce-i mai înalt şi măreţ prin fapte de vitejie şi virtute, decât prin putere şi bogăţie… Acum, acel prieten era în Ceruri, gusta din amestecul dăruit de Zeus… Iar ucigașul aflase adevărul. Și adevărul avea să-l ucidă pe el. Omul pentru om nu e sfânt. Omul e clădit din rele și bune, laolaltă.

Seneca observă:

–        N-a apucat să spună celor din jur: „M-am  statornicit în lumea reală şi am văzut cum nici omul care biruie lumea, nici mulţimea de înţelepţi nu izbutesc să îndrepte ceea ce e strâmb în oameni şi cum, în locul dreptăţii este fărădelegea şi, în locul celui cucernic, cel nelegiuit.”

–        Am să vă mai ofer un alt episod din viața idolului lumii, cel mai sfânt, cum s-ar cuveni să fie, zise Ioan. Pe când se afla în Gaza, faţă în faţă cu Betis, căpetenia vitează a oştilor duşmane, zise cu încrâncenare de stăpân: „Nu ai să mori cum ai vrut, Betis, pregăteşte-te să suferi toate chinurile care se pot închipui faţă de cel învins!”

Betis era singur, cu armele frânte, plin de sânge şi răni; luptase de unul singur în mijlocul unei cete de macedoneni – şi nu scotea o vorbă la aceste ameninţări; rămânea cu faţa, nu doar hotărâtă, dar şi dârză şi mândră. Și Alexandru a spus, cum spuneau împăraţii pe vremea lui: „Plecat-a, el, genunchiul? Scăpat-a, el, vreun glas al rugării? Nu?! Cu adevărat voi frânge tăcerea ta, Betis! Şi dacă n-am putut smulge un cuvânt de la tine, voi smulge vaiete.” Şi, întorcând mânia în trufie, porunci să i se străpungă călcâiele, să se treacă prin ele o sfoară şi să fie târât de viu, rupt şi sfârtecat în spatele unui car – şi la sfârşitul înspăimântătorului spectacol, oştenii izbucniră în chiote victorioase… Acesta era omul, când Iisus hotărî să-l îndrepte.

Întrebarea este: cum să-i ții pe cei din vulg să nu se omoare între ei? Cum să-i faci pe stăpâni să fie drepți cu cei fără de care ei n-ar fi nimic? Iisus, spune Serenus, l-a despuiat pe om de bărbăție. Dar nu adaugă faptul că a făcut-o într-o lume în care, în locul dreptății, domnea fărădelegea și, în locul celui cucernic, cel nelegiuit. Iisus i-a dat un prieten. Ce altceva este prietenul dacă nu speranța, punctul de sprijin? Salvarea!… A murit pentru a dărui speranță, această salvare.

–        Din păcate, murmură Agrippina, și de data asta ascult vorbe, vorbe, vorbe… Lucius insist să povestești de experimentul tău. Te-am mai rugat și ai ocolit răspunsul.

–        O clipă, o rugă Seneca. În condițiile noi la care s-a ajuns în discuția noastră, încep să-mi amintesc.

Când ți-am scris, Agrippina, cunoșteam totuși puține isprăvi ale lui Iisus. Am voit atunci să găsesc măcar detalii cu care să-l pot compara. Și am dat fuga la Lucrețiu. Acesta, fără să voiască, ne-a descris bărbatul pe care eu însumi l-aș face prototip: nu semăna cu Iisus.

De la început, bărbatul de soi osebit

cu trufie calcă în pajiști,

Mlădie e glezna

El îndrăznește întâiul să meargă pe drum și să înfrunte

Ape umflate,

Să treacă o punte atunci cunoscută.

Nu se înspăimântă de-un zgomot zădarnic,

Suflă cu trupul în freamăt văpaia.

I-e falnic grumazul,

Capul subțire, spinarea cărnoasă și burta lui suptă,

Pieptu-i voinic, inimos, numai mușchi…

De-aude vreun zăngăt de arme cât colo,

Liniște n-are, urechea-și ciulește, picioarele-i joacă,

Suflă cu trupul în freamăt văpaia ce-n nări i se strânge…

După Lucrețiu, am trecut la Terențiu. Acesta zicea:

„Om sunt și cred că nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.”

Și iată-l pe Iisus:

„Adevărat, adevărat zic vouă

Că vine ceasul și acum este,

Când morții vor auzi glasul fiului lui Dumnezeu

Și cei ce vor auzi, vor învia…”

 

–        Deci, nu toți vor învia, zise Seneca, doar cei care vor asculta de el, de fiul lui Dumnezeu. De fapt, zice că Dumnezeu nu l-a trimis să ajute, să apere pe oamenii toți, ci doar pe cei care vin la el. De-acum, el, un necunoscut, fără nicio dovadă, este Dumnezeu întrucât acesta vorbește prin el, deși Dumnezeu, până atunci, nu înviase pe nimeni și nici nu avea motiv s-o facă.

Pentru asta face promisiuni. Promisiuni fără temei dovedit. Căci, așa cum flacăra nu se poate apăsa, aerul nu e rănit de lovituri tăioase, iar sufletul omului nu poate fi prins și desfăcut în mai multe, nici ucis înăuntrul corpului, omul nu cunoaște data morții și felul acesteia; nu poate scăpa de ceea ce i-a fost dat prin legea Universului.

 

Capitolul 6. Ghidul lui Iisus

 

Ioan aștepta momentul de a face unele precizări. Apoi zise:

–        Când știi cât de greu ești urmat de oameni, ca să poți face ceva, te folosești de ce este tot al omului: speranța în minuni.

–        Speranță, nesperanță, spuse Seneca, oarecum necăjit că e întrerupt, tot hoție este. Și din două, una: Dacă Dumnezeu nu există, gândirea lui Iisus nu este a lui Dumnezeu. Mântuie stricăciunile naturii. Dacă Dumnezeu exisă, Iisus este un fur, fură de la un Dumnezeu care iartă tot. N-are nici o dovadă pentru a afirma că e fiul acestuia. Ca orice om, înșală. Din nevoia de putere, de mărire, de fală. Nu-i este străin nimic din ce este omenesc.

Dumnezeu este un cuvânt zămisit de mintea născătoare de minuni a omului și nimic mai mult. Îl folosește, cum spune Ioan, ca să se facă ascultat. Vorbește în numele Legii Naturii care e-n noi. Prin împreunarea altor doi oameni…

–        Vom vedea. Avem timp, dragul meu Lucius, temperă Agrippina ceea ce ea provocase.

Seneca nu mai putea fi oprit. Era obligat să continue:

–        Harta pe care Iisus o are ghid, este una uzată, Agrippina, dar extrem de bine gândită. Este harta utilizată în negoț, cu binefacerile cunoscute. Ca să atragi atenția asupra a ceea ce vrei să vinzi, e necesar să anunți o cauză care să uimească. Iisus l-a ales pe Dumnezeu. În mâinile acestuia stau nemurirea și învierea. L-ai cumpărat pe om zăpăcindu-l. Așa cum pentru navigatori steaua polară înseamnă totul, pentru muritori steaua polară este viața veșnică. Cumpărătorii dau năvală. Nu este unul care să nu caște ochii. Niciunul nu se gândește la urmările acestei aventuri.

Închipuie-ți, dragă Ioan, continuă el, că ești unul dintre bărbații care s-au căsătorit cu o femeie după ce au curtat-o cu osârdie vreme îndelungată. Se feresc să afle că urmarea e să suporte tortura ei. Ori că ești unul dintre cei care au țintit către funcții publice, fără să ia seama la momentul când se vor chinui să nu le piardă. Ori unul dintre toți ceilalți vinovați de propriile lor nenorociri.

Ar fi de la sine înțeles că e fără rost să dai sprijin unora cu spiritul ținut strâns în chingi de păreri greșite. Ei bine, Iisus tocmai pe asta contează, pe clipa ignoranței, ea adună amatori.

Neguțătorii îi ignoră pe cei buni. Transformă vrednicia simplă și limpede într-o știință obscură și plină de iscusință.

Învăță să discute, nu să trăiască.

Cei care fac negoț ticluit oferă hrană nu pentru a învinge foamea, ci pentru a o stârni…

Agrippina își potolise căința că insista pe ceva ce stârnise aprigi vorbe și-l continuă pe Lucius al ei:

–        Sunt ținute în frâu omuciderile și crimele răzlețe. Sunt purtate războaie în care sunt ucise populații întregi. Crimele sunt pricini de fală…

Cineva stă lângă prietenul său bolnav: minunat! O face însă pentru a-l moșteni. Este un vultur; pândește hoitul. Aceleași fapte pot fi hidoase sau morale: de aceea contează felul în care sunt făcute și cine le face.

Nimic altceva nu merită mai mult să fie condamnat decât un om care, măcinat de dorințe obscure, le ascunde sub hainele sfințeniei. Și asta face bunul Iisus. Fratele meu Ioan, nu te supăra pe mine!

Ca să-și ajute mătușa, Seneca trecu el să depene concluziile :

–        Divinitatea, care le ține pe toate în stăpânire, dăruiește binefacerea fără a aștepta nimic în schimb. Iisus dăruiește vorbe goale. Și caută să obțină totul: măreție absolută.

Societatea omenească seamănă bine cu o boltă de piatră: s-ar prăbuși dacă nu s-ar sprijini una pe alta, căci tocmai acest sprijin le susține. Iisus scoate din temelie pe cei care nu cred că el este fiul lui Dumnezeu.

Ne amăgim până într-acolo încât ținem la foarte mare preț lucruri care nu valorează nici doi bani: bogăția, bunăvoința mulțimii, puterea. Nu vei putea găsi adevărata valoare, dacă nu cercetezi temelia motivelor pentru care acestea sunt prețuite unele în raport cu altele.

Va trece multă apă din cer pe pământ și din nou va urca la cer până ce oamenii curățați de amăgiri  vor înțelege că nu te supui zeului, ci ești de acord cu el, îl urmezi din proprie voință.

Ioan, oarecum grăbit, ceru voie să intervină și zise:

–        Cred cu inimă deschisă că și Seneca, și Serenus constată că, din vorbe, toți avem dreptate. Iată povestea mea:

La Iisus veni Simon, un bătrân ce avea un nepot și un necaz. Îi zise lui Iisus: „Învățătorule, am venit la tine după o povață. Nepotul ăsta al meu, orice i-aș spune, el e contra, oricât l-aș dojeni și povățui eu.”

Iisus l-a chemat pe băiat lângă el. A luat un ștergar și o cană cu apă și începu să-i spele picioarele și apoi să i le șteargă. Bătrânul încercă să-l oprească zicându-i: „Cum, Doamne, tu să speli picioarele unui copil?!”

Și Iisus a zis:

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.”

„Doamne, se jeli bătrânul. Geaba-i zici, n-o să priceapă!”

Iisus continuă și zise:

„Vreme e să te naști, vreme este să mori. Nimeni, nici eu nu pot schimba asta.”

Serenus era și nu era de acord. Zise:

–        Frate Ioan, ca sezonist pe acest pământ eu văd mai îngust. Văd că un copil de patru ani e mai prieten cu pisica și câinele, și broasca țestoasă, și copiii lupului decât cu vecinul care îl arde cu biciul, fiindcă-i stă în cale. Oamenii maturi se înțeleg mai puțin cu copiii pe care-i stăpânesc. Sunt de aceeași teapă cu unii de vârsta lor, întrucât, ca și el, mint, se răzbună, vor să se îmbogățească… Lucrarea naturii se deteriorează cu cât distanța de la inocența naturală se micșorează… Stricându-se deci, e și păcat să resuscitezi ceva stricat.

Mângâiat de razele soarelui care părea că râde în ascunzișurile poalelor de pe margini, Seneca, dus cu gândurile aiurea, în trecut, auzea voci suind înspre el. De obicei îndura întrebările celor din jur cu multă răbdare. Zumzetul confuz al vocilor era pentru el ca sunetul valurilor ce se sparg ori ca vântul care bate prin pădure, ori ca alte sunete ce nu pot fi distinse. Îi lovesc urechile, dar nu îl întrerup din gândurile sale. De data asta, fără să vrea, a întins brusc urechile și se auzi pe sine spunând:

„Eli, Eli, lama sabachthani? Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Pentru a mă înarma cu informații cât de cât în vecinătatea adevărului, înainte de a purcede să pun semn ortografic în coada afirmației, am recurs la mijlocirea lui Lucilius, eternul meu prieten. Răspunsul acestuia a fost unul pe potriva unui ins responsabil. „Nu pot comenta, a zis, ceva ce nu am auzit cu urechile mele”.

Mă asigură însă că nu toți oamenii de seamă care s-au încumetat să evoce momentele tragice ale execuției lui Iisus susțin această afirmație. În ce-l privește, dă crezare prietenului său Pavel, ucenicul care nu amintește despre cuvintele acelea. Dimpotrivă, vorba ultimă rostită de acesta înainte de a muri ar fi fost: „Săvârșitu-s-a!”, adică s-a împlinit ce era de împlinit.

Eu am rumegat informațiile acelea despre un lucru atât de întins  când într-o parte, când în cealaltă, continuă Seneca, în timpul șederii mele în vila lui Scipio Africanul. Aduceam cinstire altarului care era mormântul altui om, poate la fel de măreț. Nutream convingerea că sufletul ambilor s-a urcat la cer. Pentru că, în spiritul adevărului, Scipio, s-a întors la locul de unde a purces în iubirea lui de oameni și patrie, așa cum a dovedit cu prisosință, nu în momentul când și-a părăsit cetatea, ci atunci când a apărat-o. Atunci când a fost în fața întrebării:

„Ori eu, la Roma, ori Roma în libertate?„

A ales libertatea Romei.

Înainte de a muri, Scipio rostise vorbe de o măreție fără seamăn:

„Patria mea, bucură-te de mine fără mine. Bucură-te de binele pe care ți l-am făcut. Am fost instrumentul prin care ți-ai dobândit libertatea. Voi fi și dovada ei: Plec!”

Și a plecat spre obârșii. Ca și Iisus.

Priveam îndelung blocurile pătrate de piatră ale casei în care acesta trăise într-o simplitate austeră, zidul care o mărginește și turnurile care străjuiesc rezervorul de apă ascuns de niște clădiri și de verdeață, baia îngustă și întunecoasă, după obiceiurile celor din vechime pentru care nu era cald dacă nu era întuneric.

Găsem plăcere în comparația între obiceiurile lui Scipio și cele istorisite mie de Lucilius despre acest Iisus. Scipio locuise sub acoperișul ăsta atât de sărman și călcase pardoseala aceasta atât de sărăcăcioasă. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi aflat că Iisus, în pacea morții,  în locul acelor vorbe puțin demne „Eli, Eli, lama sabachthani?”, ar fi spus precum Scipio „Oameni, bucurați-vă fără mine pentru binele pe care vi-l fac. V-am fost instrumentul prin care v-ați dobândit menirea, voi fi și dovada ei; plec! Săvârșitu-s-a!”

Trebuie să recunosc, totuși, că toți cei ce îi pun în gură lui Iisus vorbe omenești, au de partea lor următoarea presupunere: om fiind, deși fiu al lui Zeus, putea cădea lovit, la un moment dat, de lașitatea omului încovoiat de soartă. „Eli, Eli lama sabachtani?”

Platon, Aristotel și toată mulțimea de învățați care mai apoi au luat-o pe căi felurite, au tras mai multe învățăminte din purtarea lui Socrate decât din vorbele lui. Metrodorus. și Hermarchus, și Polyaenus au devenit bărbați de seamă nu datorită școlii lui Epicur, ci grație conviețuirii cu acesta. Cu ceea ce degaja prezența sa.

Agrippina luă cuvântul și zise:

–        Eu vă propun să ascultăm un basm gândit de Mela. Poate așa vom putea descifra mai lesne, prin mintea unei fetițe, ce este cu Iisus și creștinii lui.

Și o chemă pe Mela. Nu mai înainte de a-l ruga pe Negip, șeful Melei, să aducă sucuri, multe sucuri și turtele potrivite.

Mela apăru, cu eternu-i brâu în jurul mijlocelului subțirel, ceea ce o arăta și mai copil. Începu astfel povestea compusă de ea și cerută de stăpână:

–        O iau de la începuturi, anunţă ea. În vremuri străvechi, coasta Pacificului era împărţită în ţinuturi; fiecare ţinut era condus de o căpetenie, care-şi spunea rege. Pe vremea regelui Pastor, ţinutul acesta era bogat în ape termale, argint şi podgorii care stârneau invidia şi aţâţau poftele celorlalţi regi. Mai ales al unuia numit Mamulo. Acesta era vânjos la trup, aprig în luptă şi nefericit în viața amoroasă. În tinereţe a fost lipsit de dragoste. La maturitate, când s-a îndrăgostit, ghinion! Fata era îndrăgostită de un Prinţ. Îndrăgostită şi, din păcate, loială. Faima iubitului se întindea până la capătul lumii şi-i adusese deopotrivă aliaţi cu nemiluita şi vrăjmaşi neîmpăcaţi.

Şi iată-l pe Mamulo faţă-n faţă cu Pastor, regele localnicilor. Şi a fost o luptă cum nu se mai auzise. Vestea victoriei lui Mamulo a mers ca vântul cel rău; a înfricoşat lumea şi a umplut-o de pizmă şi admiraţie.

Şi a ieşit învinsul Pastor călare pe porţile cetăţii, împodobit cu cele mai frumoase veşminte şi arme şi, după ce l-a înconjurat călare pe regele Mamulo, a descălecat. A aruncat toate armele şi s-a aşezat la picioarele lui Mamulo fără a scoate un cuvânt. Şi-n urma sa veneau fiul său, Prinţul, şi câinele Prip.

Şi Mamulo a zis:

„Iată un câine!”

Şi Prip a zis:

„Iată un nătăfleţ!”

Miratu-s-a mult Mamulo auzind un câine vorbind şi-a zis că îl iartă pentru vorbele netoate rostite. Iar Prip a zis:

„Ce mare scofală e a vorbi? Până şi cel mai neisprăvit dintre voi vorbeşte! Mai bine ne jucăm.”

Puţini ştiau că nu erau doar vorbe de câine. Căci avea Prip pe el toate harurile, mai puţin unul. Ştia a citi în mişcarea stelelor, putea să se facă nevăzut, tâlcuia cele mai neobişnuite întâmplări şi le dădea înţelesul cerut; de un singur lucru n-apucase regele Pastor să-l dezbare: de năravul de a răspunde la chemarea rasei lui, din care pricină te puteai trezi, când aveai mai mare nevoie de el, că dispare fără a lăsa semn de întoarcere.

În ziua a treia a praznicului închinat victoriei, când inima lui Mamulo s-a-nveselit de vin, acesta a zis către comeseni: iată, a venit vremea să mă-nsor!

Şi au zis oamenii regelui: „Să se caute pentru rege fete tinere şi frumoase!”

În vremea aceea trăia în ţinut un bărbat văduv cu numele Sarmiz. Şi avea acesta două fiice; pe una o chema Neboisa, şi pe a doua, Mama-Ana. Mama-Ana era  cu un an mai mare decât Neboisa şi venea prima la măritiş.

Era ea frumoasă la chip şi mândră la trup. După moartea tatălui şi a mamei ei, o luase Sarmiz ca fiică, pentru a-i da o soră Neboisei.

Şi s-a făcut cunoscută porunca regelui în tot regatul, şi-au fost adunate toate fetele frumoase în Casa femeilor.

Şi era Mama-Ana cea mai frumoasă şi mai mândră dintre toate. Mamulo a văzut-o şi, poftind mult la ea, s-a grăbit să-i dea cele de spălat şi tot ce i se cuvenea printre primele. Şi-a pus pe lângă ea, cum scrie în cărţi, şapte fete vrednice şi a aşezat-o, pe ea şi pe fetele ei, în cea mai bună încăpere din Casa femeilor.

Şi aştepta să-i vie timpul de a se înfăţişa lui. Când venea vremea de a merge la regele Mamulo, fata primea, înainte de a părăsi Casa femeilor şi a intra în Casa regelui, orice ar fi cerut.

Şi a venit şi vremea Mamei-Ana. Mamulo se pregătea de primire cu inima năduşită de aşteptare. Jilţul i se părea deodată prea înalt şi prea larg; s-a ghemuit în fundul lui şi îşi rodea unghiile. Văzându-l cum nu-l mai văzuse până atunci şi fiindcă avea inimă bună, Prip a zis, pentru a-l scoate din carcera inimii:

„Poţi tu să urci până la Cer?”

Şi Mamulo a răspuns:

„Ce-ţi veni? Nimeni nu poate urca până la Cer”.

Şi Prip a zis:

„Vreau eu să poţi tu”.

„Bine, a răspuns Mamulo, acum dă-mi pace!”

„Dacă te urci până la cer, nu l-a lăsat Prip, cine te coboară?”

Şi Mamulo a zis:

„Cobor singur. Dacă am putut să urc, pot să şi cobor; acum lasă-mă!”

Mama-Ana întârzia şi Mamulo nu îndrăznea să cheme slugile, pentru a nu se arăta lor din cale afară de nerăbdător.

În Casa femeilor avea loc ritualul plecării spre Casa regelui. Şi i s-a spus Mamei-Ana: „Cere orice îţi porunceşte inima şi ţi se va da!”

Şi n-a cerut ea nimic de îmbrăcăminte, podoabe pentru mâini, gât sau păr; a zis că voieşte să-l vadă pe Prinţul care ţine în pumn bănuţul ei.

Odată, ea şi cu sora sa, Neboisa, se jucau în faţa porţii, cu pocnitori de noroi. Şi a oprit o caleaşcă domnească. Și era caleaşca mare cât o moară cu roţi înspicate; şi era trasă de patru cai cu coame de foc, şi-n spate o urmau alţi doi.

Şi-a coborât un tânăr aproape copil, şi-n ochi avea numai ape; i-a dat un bănuţ de argint.

„Cum te cheamă, fecioară frumoasă? ”

„Numele meu este Ana, dar sora mea de cruce, Neboisa, îmi zice Mama-Ana.”

Și i-a înapoiat bănuțul.

Tatăl Neboisei, care era şi tatăl ei vitreg, Sarmiz, i-a spus tânărului să-l păstreze amintire căci i se va întâmpla ce îi este dat să se întâmple.

„Nu eşti în toate minţile!, au strigat slugile. Refuzi regele atotputernic pentru un slujbaş al lui!?”

Şi ea a zis:

„Când bărbatul cu ochii numai ape mi-a dat bănuţul, ne-am privit în ochi preţ de o secundă şi secunda aceea a rămas în mine în toate zilele care au trecut de atunci.”

Şi a aflat Mamulo pricina întârzierii şi s-a mâniat, şi s-a aprins într-însul urgie mare şi a zis către slugile care-i aduseseră vestea:

„Să fie ucis câinele Prip! Firea lui mândră a stricat moravurile imperiului.”

Prinţ, fiul fostului rege Pastor, era unul şi acelaşi cu tânărul de care era îndrăgostită Mama-Ana. Era mai înţelept decât toţi oamenii şi numele lui era în slavă la toate popoarele, iar cântările lui erau cunoscute de toţi; vorbea despre copaci, de la stejarul fără vârstă până la salcâmul de pe câmp; vorbea despre animale, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti; veneau la el, să-l asculte, oameni din toate stările ţinutului, aşa de întinsă îi era faima.

Zicea că fiinţa omului este cum îi harpa: dacă strunele îi sunt mângâiate cu bunătate, muzica pe care-o cântă îl întăreşte; faptele sale dau rod şi viaţa lui se petrece în bucurie; dacă, însă, strunele îi sunt atinse cu strâmbătate, sunetele ce le scoate ajung poticnire, iar el se salvează prin minciună şi violenţă.

„Adică face vrăji?” întrebă Mamulo.

„Adică, răspunse sfetnicul de taină, cunoaşte ca nimeni altul cum să atingă harpa…”

A doua zi, Mamulo pregăti masă bogată şi îl chemă pe Prinţ să prânzească împreună. A pus în faţa lui bucate multe, alese cu iscusinţă de bucătarii domeniului, vin mult, din cel mai bun, şi a poruncit slugilor sale să aducă harpe. Şi au adus aceştia harpe şi-au cântat. Şi-au mâncat ei şi-au băut, şi-a zis Mamulo:

„Iată, harpele acestea sunt mângâiate de slugile mele de tihnă; au acestea într-însele multă curăţenie; să ne bucurăm, deci, de rodul harului lor şi să vorbim cu chibzuială şi pace. Ochii mi s-au tulburat nevăzându-te ieri la sărbătoarea Palatului, a continuat Mamulo; am poruncit să-ţi fie trimise leacuri tămăduitoare şi acestea s-au întors fără a-ţi fi fost de oarece folos; am înţeles că nu socoteşti Praznicul supuşilor ca fiind şi sărbătoarea ta.”

Prinţ  a răspuns şi-a zis:

„Credinţa omului este un lucru bun; şi este de două ori bun dacă urmează voia inimii; voia inimii mele este să rămân om liber.”

Înfuriat pe răspunsul supusului său, Mamulo porunci ca Prinţ să fie exilat pe o insulă cu oameni răi. Să le mângâie acelora strunele cu bunătate şi să-i transforme pe toţi în îngeraşi. Așa s-a întemeiat o nouă lume, numită MUTNA.

 

Capitolul 7. Saturnalii

 

Ioan avea lacrimi în ochi

–        Ce este Ioan, îl întrebă Agrippina. Te-a emoționat povestea?

–        M-au emoționat gândurile mele care se întreabă: dacă o fetiță care și-a petrecut toată viața la bucătărie, și care știe carte puțină, a compus o astfel de poveste, știe cineva cu adevărat ce clocotește în lume. Ce este lumea? Cine a făcut-o? Există un singur adevăr? Cum se termină lumea?

–        Mie, interveni Seneca, gâlcevile noastre îmi aduc aminte de cele spuse de faimosul Stilbon după ce i-a fost cucerită cetatea în care își pierduse soția și copiii. A ieșit din pârjolul cel mare singur și chiar senin. Când Demetrius, învingătorul său, l-a întrebat dacă pierduse ceva, el i-a răspuns:

„Toate bunurile mele sunt cu mine!”

Toate bunurile erau cinstea, curajul, dreptatea. Căci un bun este doar acela ce nu-ți poate fi luat.

Suntem uneori  cuprinși de mirare văzând niște animale care trec prin mijlocul focului fără a-și vătăma trupul. Cu atât mai mult ne trezește admirația un bărbat care a ieșit dintre săbii, ruine și flăcări neatins și întreg. Vădește cât de ușor este ca un singur om să înfrângă o lume întreagă.

Agrippina vorbi cu gândul la spusele lui Ioan.

–        Sunt o biată virgulă în propoziția care definește lumea. Singurul adevăr din Univers este, iată, omul! Prezent în toate și în toate chipurile. Priviți în voi. Veți afla cine, ce sunteți. Ce importanță are  starea dacă știi că ai cu tine toate ale tale?

Ca și iubitul Mamei Ana, Prinț, mama Melei fusese silită să plece în insula îngerilor negri. Cu oameni răi. După scurt timp, secta MUTNA, patronată de Prinț, se întindea ca o perdea de lumină. Era pe punctul de a schimba denumirea locului din Insula îngerilor negri în Insula îngerilor. Insula îngerilor și nimic mai mult. Îngerii ăștia, cât timp trăise Prinț, iubitul Mamei Ana, adoptaseră un regim de viață spartan. De ostași. Nimic nu-i îngenunchea. Din oamenii răi care domniseră acolo, apăru un alt popor. Mela nu trăiește în lumea de aici. Are lumea ei, cu basmele ei și, desigur, idolul Prinț. Ca și creștinii, pe Iisus. Mama Melei a murit după ce a căzut într-o prăpastie. Ai ei și prietenii erau într-unul din programele lor; nu a sărit nimeni s-o ajute…

Serenus ridică mâna stângă în semn de solidaritate. Zise:

–        Mie-mi lipsește acum o carafă de vin. Spartan din fire, rezist. Și la mai puțin de o carafă nu mă avânt.

Rashid, apărut în cadrul uștii, zise:

–        Vin bun: roșu, negru ori alb? La tine, vin bun, vin roșu-roze.

–        Mulțumesc, Rashid, rosti Serenus. Adu-mi un vin negru, te rog.

După ce Rashid aduse o carafă de vin roze și cănițe potrivite, Seneca intră în vorbă, ca și cum i s-ar fi înviorat limba. Zise:

–        Într-una din zilele din urmă, eram liber. Nu mulțumită mie. O întrecere sportivă, în realitate un joc școlăresc cu mingea, adunase pe stadion pe toți câți nu-mi dădeau pace. Nimeni nu da buzna. Țipenie. Văzându-mă liber – nimeni nu se avânta să-mi deschidă poarta pe neașteptate, nimeni nu ridica draperia de la camera mea…

Strigătele de pe stadion ajungeau până la mine fără sfârșit. Un vacarm pe care cu greutate l-ai atribui ființelor raționale. Am trecut în fugă peste întrebarea: cât de mulți erau cei care se făceau luntre și punte ca să se abată de la întâlnirea cu spiritul pentru a-și valorifica și mai cu osârdie pierderea timpului?

În spatele grădinii, acolo unde domnește o liniște proprie discreției  absolute, de la o vreme, la intervale egale de timp, își făceau cuib câțiva creștini, bărbați.

Își transmiteau vești din locurile de baștină. După intensitatea vocii nu discutau departe de caisul străvechi. Cineva se minuna:

„Ca să vezi unde era proorocul!”

Iar un altul:

„Nu cumva legea judecă pe om, dar nu-l ascultă mai întâi?”

Vorbeau, desigur, de o întâmplare cunoscută doar de ei. Era istoria unei femei prinsă în adulter. De ceva asemănător se discuta și în cercurile nobile de la Roma. Întrucâtva aflasem și eu câte ceva; am devenit atent și am rămas locului. Nu mă înșelasem. O adulteră fusese scăpată de la moarte de o coincidență fericită. Fusese adusă în fața lui Iisus…

„Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra unui fapt de adulter. Legea lui Moise este fără opreliști în astfel de pricini: acestea trebuie ucise cu pietre. Tu ce zici?”

Iisus, continuă Seneca, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pământ.

Fiindcă celălalt stăruia cu întrebările, el s-a ridicat și a zis:

„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”

Iarăși, plecându-se, Iisus scria pe pământ.

Cei de față, auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni și până la cei foarte tineri.

Și a rămas Iisus singur și femeia, stând la mijloc.

Și ridicându-se Iisus, și nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu te-a osândit niciunul?”

„Nu, învățătorule!”

„Nu te osândesc nici eu. Mergi, și de-acum să nu mai păcătuiești!…”

Întâmplarea, altfel de un grotesc exagerat, mi-a adus în minte o altă zicere greu de pătruns:

„Celui ce te lovește peste un obraz, tu întoarce-i-l și pe celălalt.”

Îmi spuneam în sinea mea că, deși eu aș face-o, puțini vor fi aceia care vor urma îndemnul. La ce câștig ar putea spera cineva dacă s-ar umili cu seninătate în fața agresiunii brutale?”

–        Mai ai multe pilde din astea?, zise Serenus plictisit. Cât mă vezi de pipernicit, nu l-aș lăsa în viață pe unul care m-ar pălmui.

Serenus era spân, pipernicit, cum zicea el însuși, dar de o sprinteneală rară, cum îi era și firea. Nu se folosi de cănuțele aduse de Rashid; purta una cu el, evitând eventualitățile ostile. Seneca îl felicită, apoi continuă:

–        Am găsit totuși câte ceva în vechime. Lisimah, rege al Traciei, îl amenința cu moartea pe Thodoros din Cyrene. Și, mai mult, îi garanta că îi va refuza mormântul.

Thodoros îi răspunse: „Ai motiv să-ți oferi această plăcere, căci sângele meu îți aparține. Cât despre îngropăciune, ești un prost dacă îți închipui că-mi pasă unde putrezesc: deasupra ori sub pământ.”

La fel, Iulius Canus, primul între cei buni, a purtat o lungă discuție cu împăratul Caligula. Pe când Canus dădea să plece, tiranul a zis: „Nu te mângâia cu o nădejde nesăbuită.”

Iar Canus a zis:

„Îți mulțumesc, prea bunule împărat!”

Se spune că, dacă s-ar fi umilit, Caligula ar fi putut să-i lase viața. Nicidecum. Ambițiile celor cu firi înzestrate ca aceea a lui Caligula întrec până-ntr-atât măsura, încât vor să strălucească prin josnicie.

Ceea ce a făcut Canus mai departe întrece puterea de înțelegere. Juca dame. Când a apărut centurionul cărând după el pe ceilalți condamnați la moarte și l-a chemat să li se alăture, Canus și-a numărat câștigul și a zis către partenerul său de joc: „Ai grijă, după moartea mea să nu minți că ai câștigat tu.” Iar prietenilor, care îi jeleau soarta, le-a spus: „De ce atâta jale pe voi? Vă pierdeți timpul și vă chinuiți spiritul întrebându-vă dacă sufletul este nemuritor. Iată, eu voi afla răspunsul peste puțin timp, înaintea tututuror.”

Caligula ar fi putut muri de l-ar fi auzit!

De asemenea, când i s-a anunțat naufragiul în care toată averea i se scufundase, Zenon, părintele stoicismului, a spus: „Soarta a ales pentru mine. Îmi poruncește să practic filozofia.”

Câtă pace în mijlocul furtunii! Ți se oprește răsuflarea.

Și totuși, nimeni până la el n-a fost mai vrednic de numele filozof. Întrebat ce-au câștigat aceia stăpânindu-se să răspundă cu aceeași monedă silnicilor, Zenon a răspuns:

„Au câștigat măreție. Imens mai mult decât satisfacția unei palme. Au dovedit că stăpânirea de sine este mai puternică decât forța.”

–        Bravo Lucius, exclamă Agrippina, exemplele tale ultime mi-au liniștit sufletul. Primul, acela cu prostituata iertată, e de spus la șezători. Nu ierta păcatul! Dacă trebuie, schimbă legea. Pilda asta deschide ușa coruperii justiției. Cine are bani poate alege o versiune sau alta…

Da, nepoate, întoarcem și celălalt obraz celui ce ne-a pălmuit, dar nu când vrem să fim milostivi. Ci fiindcă suntem mai puternici, piperniciți, ori ca Ioan. A doua oară acela nu o va mai face. Mila, dimpotrivă, îl înrăiește și-l întărâtă pe arogant. Va face o joacă din a pălmui pe cei proști de buni. Și, pentru că veni vorba, Ioan te întreb de curiozitate: Atât de vânjos cum ești, tu ai întoarce celălalt obraz?

–        Stimată gazdă, dați-mi voie să-l copiez pe fratele Serenus: eu sunt vânjos pentru că prefer veșmintele lungi.

Agrippina aplaudă. Serenus schimbă culoarea răspunsurilor sale și zise:

–        Păcatul netrebniciei, nepăsarea față de valorile morale, viciile toate sunt ale oamenilor, eterne, nu ale vremurilor…

–        Numai că într-o altă seară de joi, reveni Seneca, am ascultat alte ziceri ale credincioșilor creștini. Strânși, ca de obicei, în jurul caisului din partea din spate a vilei în care trăiesc, ziceau ceva care nu m-a lăsat să adorm toată noaptea. Unul reproducea următoarele cuvinte ale lui Iisus. Care ar fi zis cam așa:

„Adevărat, adevărat zic vouă, cel ce ascultă cuvântul meu și crede în Dumnezeul ce m-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni. Morții vor auzi glasul fiului lui Dumnezeu, al meu, și vor învia…”

Dragii mei, când auzi pe unul vorbind într-un limbaj ce se dorește sacrosanct, invocând în favoarea sa nume de zei din afara lui, fii sigur că spiritul acestuia nu este curat. Zeus, Dumnezeu, Legea Universului  nu judecă pe nimeni separat. Judecă pe toți după legile întocmite. Pentru toți, la fel. În cazul de față avem de-a face cu un negoț ieftin, pus în scenă de un înrăit în înșelăciune. Cere totul și promite în schimb lucruri pe care nu le are. Și nu le va avea niciodată. Și, ce este cel mai important: într-o altă împrejurare, fiindcă dădea bine, afirmase ceva invers. Discursul său n-are coerență.

Iar eu, credeți-mă, din cauza așternutului, care nu mă mai primea într-ale lui, judecam cu asprime fapte nu trăite de mine. Iarăși nu era bine…

Știam, de pildă, că Iisus se purta cu sclavii de parcă i-ar fi fost familie. Era deopotrivă cu toți. Știa că soarta își împarte darurile și stihiile deopotrivă asupra tuturor. Că viața se încheie la fel la cel sărac și la cel avut. Că incendiile cuprind orice casă. Că marea aruncă naufragiați pe țărm, teferi și nevătămați, cu aceeași dărnicie, indiferent de merite.

Vorbele rostite de câțiva creștini erau ale unuia ce se cuprindea într-un negoț meschin. Cerea și oferea ca la târg. Îți dau, îmi dai. De fapt invers: îmi dai, îți dau.  Sau, îmi dai, îți fac (do ut des).

Folosea numele lui Zeus legat de al său. Și o făcea cu iscusința celui care minte voit. Nu a unuia care știe că legea Universului este una pentru toți.

N-am adormit nici după ce, dis-de-dimineață, cum îi era obiceiul,  Poppaea Paulina a venit deschis, pășind viguros, fără discreția cu care mă obișnuise – nici ea nu prea dormise. Aducea leacul împotriva  beteșugului de care sufeream nu întâia oară.

Acum, dimineață, cu zorile coborâte în ferești, și-n fața unei soții cu buzunarele pline de dojeni, conștiința îmi dicta să nu judec ceea ce știu din auzite. Dar dacă totuși… Dacă totuși…

Cine este Iisus, de fapt?

Am încercat iarăși să mă las somnului. N-a fost chip. Mai mult, Poppaea Paulina a venit cu leacul de dimineață într-alt fel decât în mod obișnuit. În încălțările cu care trebăluia în grădină și fără precauțiile obișnuite. A lăsat ușa deschisă, pregătită să pornim  într- o discuție contradictorie. Știam ce va zice ea: „Omule, te distrugi! Nu te lua la trântă mai înainte de a verifica dacă ai ce trebuie pentru asta.” Cam așa ceva. Nu știam ce voi răspunde eu. Luasem deja hotărârea de a nu da curs imboldurilor din timpul insomniilor. Încercările mai vechi îmi erau martori: Un autor, nici tânăr, nici bătrân, care vine cu un volum uriaș de istorie, scrisă cu litere foarte mărunte. După ce a citit mare parte din el zice: „Dacă vreți voi, mă opresc aici”. „Citește, citește!”, strigă ascultătorii. Vor să dea impresia că vor să știe mai multe, dar nu este așa.

Adeseori vrem un lucru și cerem altul. Nu le spunem adevărul nici măcar zeilor…

Îmi vine în minte un moment de pe când eram în trecătoarea de pe drumul de la Baiae la Neapolis. Drumul era atât de plin de noroi, încât mi se părea că sunt din nou pe o biată navă pe marea vijelioasă. Nimic altceva nu e mai lung decât această trecătoare strâmtă, nimic nu e mai întunecos decât acele torțe bune nu ca să vezi în mijlocul întunericului, ci doar să vezi întunericul. Întunecimea aceea îmi dăduse totuși prilejul să meditez. Simțisem o tulburare în suflet și, o dată cu ea, o schimbare. Există unele reacții pe care nu și le poate reprima nici măcar un om plin de calități. Natura îi aduce aminte că este muritor. Chipul său se crispează la vederea durerii, se umple de groază când se petrece ceva neașteptat, privirile i se înnegurează dacă privește în jos de pe marginea unei prăpăstii. Aceasta nu e teamă, ci un impuls instinctiv și irațional.

De aceea, oamenii curajoși și gata să-și verse sângele nu suportă să vadă sângele altcuiva. Unii cad la pământ și leșină dacă au sub ochi ori trebuie să îngrijească o rană purulentă. Unii preferă să primească o lovitură de sabie decât să o vadă.

Eu, deîndată ce am văzut că lumina apare din nou, am redevenit vesel, fără vreun gând și fără să-mi impun să mă gândesc la ce-am trăit. Am început atunci să-mi spun altceva. Că suntem neghiobi. Ne temem de unele lucruri mai mult, de altele mai puțin…

Iar sfârșitul este mereu același.

–        Deci, trase linie Serenus: suntem niște neghiobi.

Care-i deosebirea dacă se prăbușește peste noi ghereta paznicului ori un munte?

–        În această stare a spiritului eram, continuă Seneca, atunci când am auzit alte vorbe a lui Iisus: „N-am venit să chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși”.

Și m-am întrebat: Iisus e nevolnic? E slab la mine, ori face negoț și cheamă proștii la târg? Eu din care categorie fac parte? Sunt și cel drept, dar și cel împovărat de frustrare, nerecunoștință, invidie, nedreptate, pedepsire, gelozie, ranchiună… Cum zice Terențiu: „Sunt om și cred că nimic din ce este omenesc nu-mi este străin.”

Aveam tocmai timpul necesar să-mi pun ordine în gânduri, să-mi adun opera și să o pun la adăpost. Cu bagajele în teleguță, așteptam doar clipa plecării. Rămânea numai să aflu cum mă privește Iisus: ca pe omul drept, ori ca pe omul păcătos? Eram și unul, eram și altul. Pe care dintre noi îl va scoate la liman?

–        Dragul meu, își oferi Agrippina ajutorul, hai să ne întoarcem în vremea celui mai nefericit oraș din lume: în Atena, acolo unde cei 30 de tirani trăgeau de ea sfâșiind-o. Muriseră atunci peste 1000 de cetățeni, floarea Atenei, iar cruzimea tiranilor se ațâțase mai mult. Iar eu mă-ntreb iarăși: Iisus pentru cine ar fi pogorât? Ca să-i îndrepte pe tirani sau pe cei 1000 de cetățeni, floarea Atenei, morți?

În acel oraș se afla Areopagul, cel mai sfânt tribunal. Acolo, poporul era puternic deopotrivă cu Senatul. Dar tot acolo se aduna, zi de zi, un crunt cortegiu de călăi, iar cumplita curie era proslăvită doar de tirani. Ce tihnă mai cunoștea acest oraș în care erau tot atâția tirani câți însoțitori avea fiecare. Nici un leac nu părea îndeajuns de bun împotriva marilor puteri ale răului. În aceste împrejurări prezența lui Socrate se făcea mai simțită ca oricând. Îmbărbăta pe cei cuprinși de deznădejde, pășea netemându-se de tirani.

–        Exact ce face Iisus Christus, zise Ioan.

–        Dar iată, continuă Agrippina, că însuși slăvitul Areopag l-a făcut pe Socrate să piară în temniță pentru o vină închipuită. Chiar în vreme de înflorire și prosperitate, încheie Agrippina, stăpânesc tot cruzimea, pizma și alte nesfârșite patimi.

–        Rostul meu-zise Sereneus, este în viața asta. Și este acela, cum zicea Nero, de a te bucura. Eram la Stagnum Agrippae, un lac artificial din Campus Martius; fusese construit de Agrippa, principalul consilier şi apoi ginerele lui Augustus. Un încântător parc, pe placul înaltei societăţi, cu verdeaţă şi pâlcuri de copaci pe o suprafaţă de aproximativ patru hectare, lac alimentat de apeductul Aqua Virgo, construit special în acest scop în anul 19 î.Hr., ce se vărsa în Tibru prin intermediul unui canal de 800 de metri; o plută uriaşă îi aşteaptă pe oaspeţii lui Nero, fixată cu piroane pe butoaie goale de vin acoperite cu covoare purpurii şi aşternuturi moi, legată cu odgoane de alte ambarcaţiuni împodobite cu aur şi fildeş; vâslaşi sunt bărbaţi care se prostituează, exoleti, aranjaţi în funcţie de vârstă şi de „talentul” lor pe plan sexual (scientia libidinum); lacul şi malurile sunt populate cu animale şi păsări exotice aduse din toate provinciile imperiului, de peste mări şi ţări; taverne, bordeluri, foişoare, chioşcuri, pline cu aristocrate laolaltă cu prostituate; farmece pe gustul multilateral al bărbaţilor; nimic nu se refuză; un sclav îşi posedă stăpâna; dincolo, un gladiator forţează o tânără ingenuă; luminile se aprind peste tot şi de pretutindeni se înalţă cântece, îmbrânceli, ţipete, lovituri; şi-n apogeul petrecerii, Nero e luat în căsătorie de unul dintre membrii bandei sale de perverşi, un tânăr numit Pythagoras; ca-n viaţă, spune poetul răpit de autenticul serbării; ca-n ceruri, exclamă răzvrătitul; ca la Baiae, apreciază romanul de rând. Împăratul este împodobit cu vălul nupţial; nu se neglijează patul conjugal, făcliile mirilor; consumarea căsătoriei se face pe viu, în văzul tuturor: vaiete, zbateri paroxistice, gâfâieli orgasmice; o întreagă societate este cuprinsă într-o orgie a sexului şi a violenţei sub conducerea unui împărat care pare înclinat să scoată la vedere tot ce este natural omenesc, să refuze intimităţile pudibonde.

Nici rangul, nici vârsta, nici titlurile nu-i împiedică pe invitaţi să practice vechea artă a actorilor greci şi latini, să se umilească grotesc cântând melodii nedemne de cetăţenii respectabili; şi până şi matroanele se dedau la fapte înjositoare. Printre copacii care străjuiesc lacul construit de Augustus pentru bătălii navale, în chioşcuri ridicate pentru întâlniri amoroase se vând răcoritoare; nu e băutură menită să aţâţe simţurile care să nu se găsească acolo; se distribuie bani pentru ca oamenii mai puţin pregătiţi să participe la asemenea evenimente, să-i cheltuiască după pofta inimii, fără a se împovăra de datorii; onorabilii îi cheltuie dezgustaţi, iar desfrânaţii nu ştiu cum să-i irosească mai repede pentru a atinge culmile plăcerii. Și nu e nici măcar un indiciu care să ne ducă cu gândul că măcar unul dintre participanţi ar fi fost obligat să se comporte astfel; oamenii sunt dornici să participe; oricine poate deveni actor, să cânte, să declame versuri în atitudini delirante; aristocratele practică roluri umilitoare – deformia meditari.

Cârciumile şi lupanarele colcăie de lume. Jos ipocrizia! Jos prejudecăţile! Jos convenţiile mincinoase! Sus omul total! Sus omul care le-a încercat pe toate!, strigă Lucius, să fie auzit de Fabius. Armata de Augustani îl acompaniază: „Doar aşa omul poate face un pas vârtos spre o lume ca lumea.” Dansatoare şi prostituate din toată Roma servesc în cârciumile şi hanurile improvizate pe ţărmurile prin preajma cărora trece escorta imperială; se servesc tot felul de delicatese; matroanele romane fac pe hangiţele şi îl invită pe împărat să le onoreze cu prezenţa; împăratul se amuză copios privind matroanele romane înveşmântate ca nişte hangiţe; nu vede vreo diferenţă între ele şi prostituatele de care este înconjurat; a adus plăcerile celor bogaţi la Roma pentru a le împărtăşi şi poporului, pe care îl iubeşte;

tratează întreg oraşul ca pe propria sa casă; îi invită pe locuitorii Romei să-i fie oaspeţi, să guste plăcerile oferite de Baiae, să vadă petrecerile minuţios pregătite, muzica, luminile nocturne, hanurile de pe malul mării, petrecerile la bordul corăbiilor, cheltuielile extravagante, banchetele gândite spre a-i aduce împreună pe împăratul saltimbanc şi poporul său; să primească acel ceva ce fusese mereu doar dreptul celor bogaţi. Obişnuitele „bărci ale plăcerilor” folosite la Baiae sunt înlocuite cu plute imense; banchete potrivite mai degrabă uscatului sunt strămutate pe apă, să fie mai la vedere; remorcherele care trag plutele sunt împodobite cu aur şi fildeş; sunt puse în mişcare nu de vâslaşi profesionişti, ci de bărbaţi cu sex-apeal; peşti ce trăiesc doar în ocean sunt aruncaţi în apele din apropiere. Scenografia are drept scop să le ofere romanilor ce n-au avut niciodată: noaptea e transformată în zi, bărbatul devine femeie, împăratul se căsătoreşte cu un fost sclav, intimităţile primei nopţi de mariaj sunt cunoscute de toţi spectatorii. Ca-ntr-o mare familie, toţi membrii ei sunt prietenii intimi ai împăratului, într-o Saturnalia nemaivăzută la Roma, în cap cu princeps saturnalicius.

Asta este Roma! Ăsta este omul!”

 

Capitolul 8. Oamenii place minuni, nu adevăr

 

Seneca îl opri:

–        M-ai pus pe gânduri, Serenus. Ascultându-te, mă întrebam și voi continua să mă întreb ce anume se întâmpla? Ce m-a cuprins în mreje? Serbarea în sine? Felul în care ai ticluit-o?

Seneca îl privea insistent. Serenus se prefăcea că nu observă.

–        Bine, zise Seneca, refuzi o confruntare. Îți voi spune și eu o poveste:

Hannibal, preaslăvitul conducător, deși bătrân, nu a încetat să caute războiul în toate părțile. Până într-atât se putea lipsi de patrie, nu și de dușmani. Și ca Hannibal, oricare alt om, pentru a se înălța, are trebuință de o țintă, cum ar fi un dușman. Ura este aceea care i-l aduce fără mari căutări, nu trebuie să dibuie ici și colo…

Ioan se scuză că nu poate fi de folos. Poate aduce, în schimb, un vers al lui Vergiliu, care zice:

–        „Credința nu-i nicăieri în siguranță”.

Serenus găsi spontan replica:

–        Așa, frate Ioan, vâră-l pe Vergiliu între noi. Să vedem cine-l scapă.

Seneca trecu grav peste vorblele lui Serenus și zise pe un ton meditativ:

–        Spre rușinea mea, a celui care mă cred rege al austerității, nici eu nu mă pot sălta deasupra scăfârliei comune. Trăsura în care mă găseam deunăzi era una de țară, după obișnuințele mele. Catârcele, viețuitoarele acelea condamnate să care pe unul ca mine, arătau că sunt vii doar pentru că se mișcau. Iar catârgiul, mai marele lor, era desculț – și nu pentru că era vară.

În tabloul ăsta grotesc, continuă Seneca, cu greu mă convingeam să arăt, să recunosc demn că trăsura aceea era a mea. Ori de câte ori întâlneam un echipaj mai de soi, stăruia în mine o senzație sâcâitoare de rușine, roșeam fără să vreau – era semnul că principiile pe care le prețuiam și le elogiam nu-mi erau nezdruncinabile. Cugetul meu, o Hercule!, tocmai atinsese culmea, dăduse cu capul de acoperiș. Se vedea nevoit să se dea jos la realitate.

Da, nu mă înșelam! Era târziu să mai dreg ceva. Îmi spuneam: dacă un om roșește din pricina unei trăsuri sărăcăcioase, se va făli sigur cu una elegantă. Iată trufia!

Serenus o luă înaintea Agrippinei, ce se pregătea să intervină și zise:

–        Lucius Annaeus Seneca, eu, prietenul tău de veghe, te pot întreba: la ce bun atunci liniștea țanțoș asumată, dacă invidia freamătă în tine împotriva judecăților tale și te înghesuie în pofte, umilințe ori lăcomie?

–        Serenus, vrei să-ți răspund? De obicei, tu vorbești să-mi faci mie plăcere. În teleguța aia sărăcăcioasă, cu catârgiu desculț, eram deschis la slăbiciunile omenești; le numeam încercări firești, gânduri nevinovate. Convins că vin neprogramate, pe negândite. Nimic grav.

–        Trăim la întâmplare, Seneca. Putem noi spune, pro domo, orice. Trăim la discreția întâmplării. Niciun vânt nu ne vine în ajutor. Este el și face doar ce vrea el. Cerul și Pământul, pentru a-și asigura veșnicia, ne supun unor strașnice rânduieli. Bravo lor! Da, sunt adevărate genii! Nu poate veni unul și să spună: eu vă mântuiesc. Adică el, om sau sau fiu neligitim de Dumnezeu – pe Dumnezeu nu l-am auzit că-l recunoaște – e mai presus decât legea Cerului și a Pământului…

Eforturile tale de a te salva de la invidie, lăudabile altminteri, se vor izbi întotdeauna de împotrivirea uriașă a găștii având în frunte lăcomia… Nu se poate să n-o cunoști. Vezi smochinele uscate…

–        Știu,  Serenus. Sinucigașe sunt eforturile celor ce cred că pot înlocui strășnicia sacră cu trăsuri somptuoase, spectacole, jocuri și cu tot ce mintea poate iscodi ca sclavia să pară mai ușoară. Lăcomia va produce statornic răul în lume, îmbogățindu-i pe unii și sărăcindu-i pe ceilalți.

–        Nu știi Seneca, nu știi. Sau dacă știi, știi teoretic. Dacă ai ști, ai face ceva, n-ai hălădui printre cuvinte. Răul este în noi.

–        Să revenim la Iisus, propuse Agrippina împăciuitoare – mai degrabă instinctual, ca a doua mamă -, de la el am început. Dânsul e cel care ne împinge să judecăm corect numai dacă n-am greșit niciodată…

–        Întâmplarea, iubită văduvă cuminte, începu solemn Serenus, Întâmplarea este stăpâna. Dacă Întâmplarea ne pune să dăm cu piatra, dăm cu piatra, nu privim mai întâi în noi. Vine Iisus și ne mântuie. Ce să zic? Halal ordine pe pământ! Norocul meu este că vin și plec. Nu rămân. Îl las pe fratele Ioan să rezolve.

Ioan zise calm, ca atunci când om mare participă la o joacă de copii:

–        Soluția este aceea pe care o propune Domnul nostru: să ne purtăm între noi ca frații.

–        Asta ne mai lipsea! se văicări Serenus. Am o idee: ce-ar fi să-i întrebăm pe frați dacă sunt de acord?

–        Învățăm cel puțin să discutăm, rosti Agrippina resemnată. Iată un adevăr pe care nu l-am mai povestit până acum și nici nu cred că o voi mai face vreodată. Eu, când aud despre văduvele ca mine că au regăsit o iubire și mai iubire, îmi vine să le omor. N-aș da cu piatra. Le-aș sugruma. Și nu fiindcă eu nu n-aș face-o. Ci fiindcă, atunci când aud, le invidiez. Nu mă remărit întrucât, astăzi, nu mă mai ia nimeni. Ce zici Serenus?

–        Adică să mă însor cu tine? Slavă ție Zeus: sunt însurat! Nu credeam că voi ajunge să-ți mulțumesc vreodată.

–        Îndrăzniți, îl sfătui Ioan. Nu eu o zic, ci Domnul meu o spune: Îndrăzniți, eu am biruit lumea!

–        Fratele meu Ioan, lumea nu este neapărat a celor ce au biruit-o. Ba, aș spune, mai mult… dar tac. Spun mai simplu: ca să ai lumea în stăpânire, obligatoriu e să te ai te pe tine în stăpânire. Și nu ne permite lăcomia… A ei este lumea!… Stați! Mă străfulgeră o idee, zise brusc.

Și, zicând asta, se ridică pentru a se prăbuși la picioarele Agrippinei:

–        Agrippina, vrei să fii soția mea?”

–        Ce te-a apucat? zise Agrippina rânzând. Vrei să ne jucăm?… Mela mai adu o carafă!

–        Mi-am adus aminte de un amănunt cât un oracol. Când ai mărturisit invidia ta și regretul că nu ai procedat la fel cu suratele tale, ai roșit. Te-ai îmbujorat la față. Abia acum, cam târziu, ce-i drept, am luat seama asupra a ceea ce se întâmplase. Ești sezonistă ca și mine. În excursia ta pe acest pământ, ai privit în tine. Și ce-ai văzut? Ai văzut o minune. Nu mai erai sfânta care a înnebunit lumea cu sfințenia, cu loialitatea sa, ci o prostituată, așa cum sunt sau ar trebui să fie orice femeie, mai puțin nevestele celor de față. Te iubesc! Suntem companioni de excursie.

–        Seneca, dragule, spune-i prietenului tău să-și ceară iertare, înainte de a acționa eu…

–        Agrippina, mai înainte, politicos este să ne dumirim dacă are dreptate.

–        Are, cum să nu aibă dreptate!? Mela, te-am rugat pentru carafa aia…! Altminteri nu mi-aș fi propus să-l străpung cu sabia lui Rashid.

Îl sărută pe frunte pe Serenus și adăugă:

–        În gura ta vulgaritățile au alt miros.

Seneca găsi potrivit să explice joaca lui Serenus. Zise:

–        Nu știu dacă ați avut ocazia să urmăriți o piesă de teatru. Pe scenă, actorii imită sentimentele, pe acelea care exprimă teama și tremurul inimii, ca și pe cele ce întruchipează tristețea; mimează timiditatea, își lasă chipul în jos, vorbesc în șoaptă, își pleacă ochii și-i țin ațintiți spre pământ – dar, orice ar face, oricâtă silință și-ar da, nu pot să mimeze îmbujorarea. Roșirea este o reacție pe care nu ți-o poți înfrâna și nici provoca. Sunt reacții spontane, vin de la sine și dispar de la sine.

–        Da, nepotul meu drag, pudoarea este semnul prin care umanitatea se recunoaște pe sine și oricât de întortocheate ar fi metamorfozele devenirii, omul final nu-și poate nesocoti la nesfârșit menirea sa divină: va fi un lucru sfânt pentru om.

Serenus perseveră în dispoziția sa veselă:

–        Sunt curios ce-ar fi făcut Ioan, dacă ar fi fost femeie.

Ioan acceptă provocarea și intră în jocul lui Serenus:

–        M-aș fi rugat Domnului meu să-ți ierte păcatele.

–        Gata, gata! încercă Agrippina să potolească neastîmpărul lui Serenus. Să vă povestesc o întâmplare petrecută aici, înaintea venirii mele: Balbillus, un bărbat cu totul remarcabil și, ceea ce se găsește foarte rar, desăvârșit în toate genurile literare, povestește că pe când era prefect al Egiptului a asistat, la gura heracleotică a Nilului, cea mai mare dintre cele șapte, la un spectacol oferit de delfinii care veneau din mare și de crocodilii din fluviu, ca într-un război între partide politice potrivnice…

–        Pun pariu cu voi, cu oricare dintre voi, că învingători vor fi balenele fără dinți.

–        Eu mă abțin, anunță Ioan. Nu vreau să câștig fără luptă. Știu ce poate o balenă, blândă ca o mâță, și știu ce poate un rechin, puternic cât un taur.

–        Ei bine, anunță Agrippina, crocodilii au fost învinși de pașnicele animale a căror mușcătură este inofensivă. Partea superioară a corpului crocodililor este dură și de nepătruns chiar și pentru dinții animalelor mari. Însă cea inferioară este moale și fragilă. Delfinii, scufundându-se sub crocodili, îi răneau cu spinii care le creșteau pe spate și îi despicau. După ce majoritatea au fost sfârtecați astfel, ceilalți au fugit ca și cum ar fi întors linia de bătaie. Acest animal fuge din fața celui îndrăzneț; este curajos doar în fața celui care se teme de el. Copiii din Tentyra înving crocodilii prin curaj și îndrăzneală, un curaj și o îndrăzneală obținute prin înțelepciune străbună. Omul poate fi invincibil. Când apără interesele familiei, ale oamenilor…

Seneca era încântat de intervenția mătușii sale. Zise:

–        Respect judecata multor oameni de seamă care au fost, dar revendic niște drepturi și în numele judecății mele. Căci aceia nu ne-au lăsat niște adevăruri descoperite, ci adevăruri ce trebuie cercetate mereu cu băgare de seamă.

Viclenia copiilor din Tentyra se cuprinde în categoria inteligenței instruite. Instruite de înțelepciuna străbunilor.

Platon susține că nu există rege să nu descindă dintr-un sclav, și nu există sclav să nu descindă dintr-un rege. Felurite întâmplări le-au amestecat pe acestea toate, iar soarta le-a întors de sus în jos. O serie de întâmplări nefericite alternând cu cele strălucite ne-a dus de la începuturile lumii până în vremurile acestea.

–        Mulțumim Seneca, ne-ai luminat, nu se lăsă Serenus.

Unii rostesc vorbe frumoase, ca să obțină aprobarea celor de sub ei. Alții atrag atenția tinerilor prin disertații meșteșugite de tot soiul. Soarta ne iese în întâmpinare tot atât cât îi ieșim noi ei. Dacă unul nu vrea să moară, de fapt nu vrea să trăiască. Viața i-a fost dată anunțându-l că moartea-i de neocolit. O spune un sezonist înrăit.

Ioan simți că sosise prilejul să facă pace cu Serenus. Zise:

–        Grămăticul Didymus a scris patru mii de volume. Mi-ar fi fost milă de el și numai dacă trebuia să le recitească…

De ceva vreme, Rashid se postase în fața ușii și aștepta fără să scoată un cuvânt. În sfârșit, Agrippina se desprinse din atmosfera încinsă de Seneca și-l întrebă:

–        Ce e Rashid? S-a întâmplat ceva? Vorbește!

–        Nu întâmplat ceva. Venit Iudeul. El, urgent. Eu, liniștit.

–        Ce vrea?”

–        Nu spus vrea. Bazaconii. Nu privește pe stăpână.

–        Spuneai că e ceva urgent.

–        Urgent este. El spus multe, eu ales „urgent.

–        Du-l, te rog, în salonul mic. Vin și eu imediat.

–        Iudeul, explică Agrippina înainte de a merge în salonul mic, nu e iudeu. I se spune iudeu, nu se știe de ce. Având în vedere ora la care suntem, trebuie să fie cu adevărat ceva urgent.

–        Este iudeu, anunță Ioan. Umblă după mine pe unde mă duc. Se ține scai, nu cred că-l trimite cineva. Apare, de obicei, acolo unde se strâng oameni să mă asculte. Dărâmă ce ridic eu. Patimile apar instantaneu acolo unde sunt alte patimi. Nu mă pot pronunța în legătură cu felul în care a aflat că sunt aici. Există comunicare între patimi.

–        Era ceva urgent, spuse Agrippina la întoarcere. Iudeul a fost coleg cu Seneca la lecțiile celebrului Attalus. Voia să-l prevină asupra pericolului pe care-l prezintă prietenul nostru, Ioan. Acesta duce vorba despre minunile pe care le face Iisus Christus. E foarte periculos. Nu știa că ești la mine, frate Ioan. De aceea nici nu l-am invitat aici… Dar să revenim de unde am plecat, la Iisus. Până la urmă tot n-am stabilit. A zis el „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și ce are?”

După care, Agrippina își reluă rostul de gazdă:

–        Gata, copii, gata! Nu cunosc unul care să fi reușit să nu-și piardă inocența copilăriei. Suntem năvalnici la început, cuprinși de avânt  pentru toate virtuțile, gustăm apoi din bunurile bogăției, ale plăcerilor la îndemână.

Serenus nu-l uită pe Ioan. Zise:

–        Ioane, Ioane, bag seamă că ești deja politician căutat. Creștinician. Voi, creștinii, țintiți puterea. Nu veți fi în mod sigur sezoniști, ca mine. Vă meșteriți de-acum jilțuri, odăjdii, palate, vorbe întru eternitate. Spune că n-am dreptate.

Brusc revelată, Agrippina privi spre Rashid.

–        Rashid, ce-ai înțeles tu din ce te-am învățat eu?

–        Răspund?

–        Da, Rashid.

–        Cărțile egal ogor. Vitele, cu iarba. Câinele, cu iepurii. Barza, cu lăcustele. Cicero, scris „De Republica”. Filozoful refuz. Filologul: în Roma doi regi, unul cu tata necunoascut, altul, cu mamă necunoscut. Folosul: zgârcitul, tot zgârcit. Lacomul, tot lacom. Pedagogul, sfat pentru copil. Bunica, sfat pentru nepot. Omul place minuni, nu adevăr. Credința bun. Celui ce are, primește, cine nu are, pierde câtă are.

Agrippina, către Seneca și Serenus:

–        Lucius și Serenus. Mai aveți nevoie de ceva?

Seneca și Serenus, în același timp:

–        Rashid, învingător!

–        Doar că eu, a continuat Serenus de unul singur, nu sunt de acord cu mine. Cu Seneca, da, sunt de acord, pietenul meu e de partea lui Ioan, ca să nu fie de partea mea. Așa că mi-a rămas mie să fiu de partea lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.