Și dacă tot a fost chemat premierul României să dea socoteală la Bruxelles, cred că nimic nu e mai potrivit decît reluarea acestei lecturi. (T.C.)
De câteva zile, o curiozitate din mine nu cedează la niciun tratament; am încercat s-o curm cu Cervantes și al său Persiles – m-am pricopsit cu un prieten pe viață, Miguel. După Simfonia a șasea, Patetica, am hotărât să scriu un roman despre caznele lui Ceaikovski. Zadarnic, dimineață, obsesia era acolo. Acum, când pigulesc rândurile de față, este trecut de miezul nopții. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât ca pentru o mașină înmatriculată, deși nu o folosim, o ținem în curte, o relicvă, ca s-o arătăm nepoților, musai să plătim anual RCA. Nărăvitele întrebări care-mi tulbură viața și așa neliniștită de ceea ce se petrece în țară și, iată, și la vârful UE, erau: cui i-a trecut prin minte năzdrăvănia, de ce și în favoarea cui a luat-o?
Întâmplarea face ca unul dintre membrii Curții să semene cu un prieten de-al meu din urmă cu vreo trei decenii. Îl cunoscusem la Bruxelles , în casa senatorului Jos Wiesnietzki. Volubil, delicat, curtenitor, pe care, totuși, cerurile nu-l înzestraseră și cu o natură care să-l ferească de mici și naive mârșăvii, cum ar fi, să zicem, seducția politică. M-a căutat apoi la București, am petrecut o frumoasă noapte la restaurantul „Doi Cocoși”, cum se chema pe vremea aceea, în compania soțiilor noastre – pentru el și nevastă-sa, eu treceam drept un bărbat chipeș, cu viitor politic frumos, „dacă voi ști să fac alegerea potrivită”. Nu venise special pentru mine, folosise doar prilejul oficial pentru a-mi afla adresa și numărul de telefon.
Începusem chiar să cred o țâră din profeția lor – chipeș, mi se mai susurase în urechi, dar om politic nu mă vedeam; cel puțin nu la înălțimea spre care priveau companionii mei. Atunci a fost și întâia întemeire a tulburării imaginii mele despre mine. Nu prea mai eram sigur cine sunt și ce rost am pe lume.
Astăzi, luând aminte la hotărârea Curții de Justiție a UE, și întrebându-mă cum să o traduc, respectiv, în folosul cui fusese luată, am nimerit din întâmplare peste imaginea cu fostul partener de cârciumă – el, în Parlamentul European, în jilțul de președinte al sesiunii. Bătrân, cu o jovialitate de aceeași vârstă; își cheltuise viața doar în afaceri politice, cu oarece folos. Eu, nu mai eram nici chipeș, nici nu mă cocoțase vremelnica chipeșenie la vârf. El era un înalt funcționar internațional, apatrid, un fel de șurub consistent al unui mecanism mondial.
Aș mai bea, totuși, o votcă mare cu el la „Doi cocoși”. Sunt sigur că am comunica lesne. Mi-era chiar poftă să-l revăd. La urma urmelor, nu era decât un șurub, fără păcate mari, bun viveur, erudit, curtenitor. Unul dintre acele șuruburi aristocate care țin în viață mecanismul ce ne veghează sub chipul Sfintei Fecioare. Neprihănita.
Dar care, iată, pe mine mă ajuta să mă dumiresc asupra pricinilor care au mânat Curtea de Justiței a UE să ia bani din buzunarul meu și să-i transfere fără muncă în buzunarul unor patroni. Nu adăsta un alt motiv decât acelea de a-și asigura sieși veșnicia, sieși și celorlale șuruburi care „știu să facă alegerea potrivită”. Nimic altceva. Cum spuneam, poate mici și naive mârșăvii cum ar fi, să zicem, seducția politică.