Nesațul de libertate, pe scara istoriei, a desferecat cătușe, a dărâmat ziduri și a ridicat obeliscuri. A compus ode, simfonii, imnuri de slavă. A încărcat ziduri cu nume de martiri, legende, fapte de vitejie. Și, cum se petrece adesea, neabătut, a născut confiscatori geniali. Ultimii s-au autobotezat „securitate națională”. Cu misia de a găsi antidotul la nesațul de libertate. Ca orice nesaț, și acesta al libertății nu avea stăpân. Genialii confiscatori s-au proclamat stăpânii libertății naționale. Și fiindcă Dumnezeu, stăpânul absolut, este în tot și-n toate fără să fie văzut aievea, Dumnezeul Securității Naționale este stăpân în tot și-n toate cu un chip fără chip.
După pildele date de Alexandru cel Mare, cu nodul gordian, de Cristofor Columb, cu oul având același nume, securiștii au găsit o soluție la fel de la îndemâna oricui: nesațul de libertate poate fi ostoit făcându-se singur de râs. Așa au apărut tot felul de libertăți: libertatea de gândire, a cuvântului, a credinței, a presei… Respectiv, a tot ce există fără culoare și miros, care nu poate fi pedepsit oricâtă stricăciune ar produce. Căci nimic nu e mai manipulabil pe lume decât excesul, lipsa ordinii, a regulilor.
Și iată, nesațul de libertate a intrat în stăpânirea echipei de zgomote, securitatea națională. Nu se mai înțelege nimic; adevărurile, câte sunt, sunt imediat bruiate de zvonuri, scenarii, glume, calomnii, jigniri, comploturi, diversiuni – dreptatea este a aceluia care țipă mai tare, a echipei de zgomote.
Scapă cine poate. Și poate cel care este oploșitorul echipei de zgomote. Este ceea ce se întâmplă cu poporul acesta al nostru, lipsit de cei șapte ani de acasă, fără tristeți consistente. Securitatea are o sarcină ușoară: să confiște filtrul care-i separă pe filistini de rădăcini, filtru compus din SRI, Parchetul General, CSM, ICCJ, CSAT. O țară a filistinilor bine filtrați. Sub „protocoale”.
