Dragul meu prieten Laura Luna,

Mi-am luat îngăduința să folosesc numele tău pentru a da un rost epistolar lucrării „Porția mea de viață”. O lucrare cu care închei misia sămânței care m-a născut. Până acum, am ridicat niște schele spre mine însumi. Privesc, în sfârșit, neatârnat, la ceea ce am trăit. Am cu mine un bagaj minuscul, dar fertil. Îmi folosesc silința să-i găsesc sensul. Învăț să mor. Vorbe fără noimă, totuși, deși au fost spuse de un poet mult cunoscut: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!” Și iată, în Moarte, doar, aflăm Adevărul. Acesta-i și motivul pentru care ne ferim de el ca dracul de tămâie, îl ascundem în fel și chip.
La 82 de ani, vârstă de care mă apropii la rându-mi, ajutat de toate vânturile vieții, Lev Tolstoi a fugit de-acasă. A murit ridicol, cabotin. A dorit să rămână singur și s-a trezit mort, în iarna sălbatică a Rusiei, într-o gubernie anonimă, cu cel mai zgomotos alai de oameni strâns vreodată de pretutindeni. De la cine să deprind calea cea onorabilă către moarte?
Ce știu sigur până acum e că m-am născut iubind sărăcii. Și-i voi iubi până la moarte. Dar nu mă urc pe baricada lor. Nu mă mai urc pe nicio baricadă. Îmi termin treaba pe care, iată, abia am început-o. Cu chin și vai. Căci, în singurătate, am ales ca toiag alcoolul. Am zis că-i viciu și am vrut să-l lepăd. N-a fost chip. Gândul la moarte, care mă susține, cere arderi. În fiecare criză alcoolică ard frumosul și deopotrivă urâtul, mizeria laolaltă cu puritatea, închipuirile cu realitatea, minciuna cu adevărul. Ies curățit de toate, pentru a o lua de fiecare dată de la un zero mai pur și totodată mai bogat ca niciodată. E productiv, dar cumplit de dureros. La proba ultimă, nimic din ce-a fost până acum temelie nu rezistă.
Dragul meu prieten Laura Luna, închei aici epistola mea inaugurală. De ce am scris-o? Nu știu! Am scris-o! Poate, știu eu, cu cărțile pe față, îmi oblojesc intimitatea. Poate…