M-am trezit trist. Oare visele?… Oare altceva?… Dar m-am ridicat din pat alt om. Puternic, cu imboldul lui Cato, spus mie de Montaigne: „Acest veac este atât de întunecat, încât până și înfățișarea virtuții pare a fi vorbărie dăscălicească.” Vă amintiți? Așa o fi fost atunci. La noi, acum, chiar așa este. Și mi-am amintit de zicerea lui Iisus din Evanghelia lui Marcu: „Cui are, i se va mai da. Cui n-are i se va lua și ce are.” Adică, zic eu: închipuiri teoretice, aroganță, nădejdi de îmbogățire, vorbe cântate pe voci însetate…
I-am îmbrăcat pe cei din oastea lui Nicușor în hainele celor care părâsc pentru a-și potoli nădejdea de preamărie. Dar, dacă eu mă simt întemeiat într-un fel, nu-i silesc pe ceilalți să fie la fel. Mă străduiesc să iau seama la ceea ce-i deosebește de mine, de NOI. Le dezbar de stările și temeiurile mele, cum am mai spus.
Nu urăsc pe nimeni, nici chiar pe cei mai culți, atât de culți încât emit vorbe aiurea, să-i placă lui Băsescu, de pildă, cum făcea Liiceanu, când îl urma ca o slugă. Îi iubesc chiar. Fiindcă, nu sunt ca mine.
Dacă aș deschide un post de televiziune, dar n-o fac, nu m-aș putea descâlci de aiureli savante, de comedianți râvnitori de posturi, de pleava modernă.
