Nu mai știu la ce televiziune priveam un program cu lumea după cel de Al doilea război mondial. Milioane și milioane de oameni erau fericiți. Râdeau se îmbrățișau, horeau. Pentru victorie.
Alte sute de mii de oameni, poate chiar milioane, muriseră nevinovați în războaie.
În vremea războiului, ale sute de mii de oameni, milioane de oameni, erau fericiți că mureau rușii. Nevinovați. Și la noi, de pildă, se mai bucură mulți și astăzi. Că mor ruși. Nevinovați.
Crin Antonescu al nostru se bucură că are motiv să-l ucidă, măcar în vorbe, pe Victor Ponta. Acesta, viitorul ucis, a făcut, cu ceva vreme în urmă, un gest rar în lume. Vecinii și frații noștri ca viețuitori, sârbii, erau sub pericolul unor inundații devastatoare. Fostul nostru premier ne-a ajutat frații de dincolo de Dunăre. A luat măsuri pentru a primi pe niște pământuri salvatoare apele ucigașe. Pământuri româmești.
Crin Antonescu avea pe chip o fericire pe care o văzusem doar pe fețele celor care omorau ruși pe pământul Rusiei – luptători, ucigași fără voie. Luptător arăta și Crin. Încrâncenat să ucidă. Și tot un om nevinovat. Un frate cu frații de pe teritoriul vecin.
Victorie!
