Iată-mă iarăși la Spitalul Municipal din Ploiești. La 60 de kilometri de comuna Cornu, în care viețuiesc. Și patru sute de lei pe taxi. Sala de așteptare este plină de bătrâni. Nici eu nu sunt mai tânăr. Bandaje, seringi în mâini, bătrâne cu gândurile înspre copilăria de demult.
Și doi bătrâni vorbăreți. Nu de mine este vorba. Ci de un fost înalt ofițer în armata veche și de un fost muncitor, fără nici un grad. Vorbeau sincer despre anii care nu mai sunt. Fostul înalt ofițer, cu năduf, recunoaște că urăște regimul pe treptele căruia a ajuns pensionar. Într-o noapte, foarte, foarte grea, nepotul său avea dureri. Nu mai ține minte ce fel de dureri, dar că, pentu durerile alea, a alergat o săptămână ca să facă rost de un medicament din străinătate. Așa ceva n-ar mai dori să trăiască.
Eu, recunoaște fostul muncitor, la fel de sincer ca și fostul înalt ofițer, nu prea am alergat după doctorii din străinătate. N-am avut nevoie. Am primit un apartament de la stat. Un post de muncitor, o leafă ca toți muncitorii, prieteni de muncă, petreceri și, de ce să nu zic? alergături după mărfurile care nu se prea găseau. Nu-mi pare rău, așa erau vremurile…
Am doi copii, intervine fostul ofițer. Unul e în Franța și celălalt în Suedia. Copiii lor nu prea știu românește. Vin rar. Nu-mi pare rău. Am o pensie bunicică. Mă descurc greu, dar mă descurc. Vin alegerile și voi vota cu Lasconi, nu mai țin minte cum se numește partidul ei. Măcar nu mai alerg după medicamente din străinătate. Bine că am scăpat de comunism! Habar naveți ce bine mă simt!
