În lucrarea „Apocalipsa”, Sfântul Ioan înfățișează un Nero în felul următor: „Fiară rănită de moarte, cu rana mortală vindecată. Fiara care era nu mai este, dar va reveni şi al cărei număr este 666”.
Scriitorul polonez Henryk Sienkievicz susține, în romanul Quo Vadis: „Nero a incendiat Roma pentru a-și cânta versurile puțin frumoase și a maltratat evreii”.
Și o vorbă de neistoic, a mea:
Scena pe care se petrec faptele este Cetatea Eternă – Roma. Un milion de locuitori, plebei şi patricieni, sclavi, liberţi, venetici, italici, greci, asiatici, iliri, gali – un Babilon.
Împăratul Nero, un copil trecut în grabă spre maturitate, șade la taifas cu magistrul mult îndrăgit de el, Lucius Seneca.
-Te ascult, îl îmboldește acesta.
Chipul lui Nero se aprinde ca zorile. Seneca povestește, în memoriile sale, că lui, zorile acelea i-au revenit în memorie târziu. Atunci când a simțit în el iubirea pentru oamenii care i se alăturau pe potecuța spre cunoașterea de sine.
După ce-l cunoscusem astfel pe Nero, mie mi-au revenit trăiri asemănătoare după moartea lui Nicolae Ceaușescu. Simțisem ce înseamnă iubirea de neam…
Nero ezită să vorbească.
-Nu cumva ești îndrăgostit? insistă Lucius Seneca.
-Nu vreau așa deodată, surâde Nero timid. Vreau să-ți povestesc. Mă asculți?
-Începe!
-Învățătorule, murmură Nero, părinte a tot ce luminează în mine, am să-ți spun ce n-am crezut că voi spune vreodată, angajament pe care l-am pus pe inima mea de teamă că vorbele îmi vor acoperi simțirea, sentimentele, bucuriile… Iată le spun acum: Era o zi însorită. Soarele se cocoţase în înaltul său şi pe această parte a pământului se auzeau plesnind roadele câmpului. Purtam straie ţărăneşti. Mă plimbam, cu gândurile aiurea. Şi m-am trezit alături de un rând de ţărăncuţe; să fi fost patru ori cinci, cu basmale pe cap şi ciorapi groşi în picioare. Mergeau tăcute şi le-am luat cadenţa, în glumă. Dar ele tot nu vorbeau. Doar una, ultima din rând, cea mai mică, strica alinierea; ieşea în faţă, mă privea şi revenea la loc. Şi atunci, dacă aşa mergeau lucrurile, am luat mâna celei de lângă mine. M-am trezit caveam în palmă un pui cu degete firave, moi şi umede. Umezi îi erau şi ochii care s-au întors spre mine miraţi, speriaţi. Şi dacă a vrut să-şi retragă mâna, am strâns-o cât am putut. Şi mititica, cea ultima din rând, a ieşit din nou în faţă şi, văzându-ne de mână, a început să şuşotească la urechea penultimei şi penultima a ieşit la rândul ei în faţă ca să ne privească… Eu, în palmă, cu puiul cu degete moi şi umede, şi calde acum, şi speriate… Şi a fugit. Iar eu, din urmă, ziceam: vreau să te mai văd, vreau să te mai văd!… Şi deasupra caselor cerul se învolbura şi se închidea deasupra acoperişurilor. Toate fetele au luat-o la fugă. Gâgâiau ca gâştele. Şi ea a întors capul. În profil i-am văzut albul ochilor şi irişii mari, negri. Şi eram liber. Liber şi fericit. Liber, liber, liber şi îndrăgostit. Şi-ntors acasă n-am mai ştiut de mine. Albul ochilor… Și privirea… Și puiul din palma mea… Am reîntregit cum am putut restul şi am alcătuit în amintire trupul care se potrivea la degete şi sufletul care se potrivea la privirea umedă. Şi m-am întors şi-a doua zi, şi-a treia zi… Și când am văzut-o întreagă era chiar aşa cum mi-o imginasem; toată doar un pui de om; fragil şi cald şi doritor de dragoste. Şi-am ştiut că sunt îndrăgostit cum n-am mai fost şi în mod sigur n-o să mai fiu… Am ascuns-o într-o vilă, în apropiere de aici. Ne-am ales amândoi o stea, cea mai luminoasă. Ș când nu suntem alături unul de celălalt, privim steaua noastră la un moment stabilit între noi şi vorbim. Şi e pace şi totul e frumos. Doar noi doi cu steaua noastră.
Altarul iubiri lor, ridicat de Acte – așa se numea fata -, se mai vede și astăzi în catedrala din Pisa.
Și a mai trecut un timp…
Nero pune să se ridice o scenă şi un amfiteatru de proporţii gigantice pe celălalt mal al Tibrului. Aduce imaginea lui Circus Maximus printre copaci şi ronduri de flori, înconjurat de restaurante şi târguri cu obiecte de artă. Cărări multe duc către umbrare ascunse printre arbori şi tufe. Apar şcoli unde tineri şi bătrâni, din stări sociale diferite, se perfecţionează în arta dramatică, dans şi muzică. Toată lumea voieşte să se reproducă pe scenă. Doamne şi domni din societatea aleasă sunt încântaţi să obţină un rol cât de mic sau măcar un loc în cor; o bătrână de 80 de ani, Aelia Catella, se oferă să execute un dans şi chiar o face…
La palat, Agrippina, după ce și-a ucis bărbatul, plănuiește, împreună cu amantul, felul în care pot iniția un spațiu unde fiul ei, Nero, să se simtă în largul său, iar ei să zidească o Roma falnică pe gustul și măiestria lor.
În drumul său spre amfiteatrul de proporții gigantice, aceasta dă nas în nas cu un Seneca îngândurat.
-Două cuvinte, meștere, îi zice în glumă. Nu e cazul să aveți ceva îndoieli. Elevul dumneavoastră merge sigur și cu încredre pe drumul pe care urcați amândoi.
…
Întors acasă după luni de tristeți, călătorind singur pe malul mării, cu gândurile prinse în împrejurarea care a condus la moartea mamei sale, Nero revine la Roma. Fabius, prietenul copilăriei sale, bărbier vesel și dornic de joacă, apare înaintea caleștii, cu lacrimi în ochi.
-Maiestate, mare nenorocire! Mi-am dus familia la Antium şi-am alergat să-ţi spun năpasta care s-a abătut asupra mea şi a Romei. Annaeus Cornutus, filozoful, mi-a spus că la Roma se întâmplă exact ce spune religia lui creştină: pârjolul anunţă că Dumnezeul lor va coborî din ceruri ca să anunţe sfârşitul lumii şi că va lua cu el în ceruri doar pe cei care cred în el. Şi chiar aşa este, cezare! La Roma, unde altundeva? a început sfârşitul lumii. Mergi să vezi cu ochii tăi, să fii martorul a ceva ce nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea. Acum plec să-mi instalez familia în casa în care m-am născut.
Incendiul izbucnise la hangarele de lemn şi la prăvălioarele din aripa răsăriteană a Circului Maximus, la poalele colinelor Palatin şi Caelius. Depozitele de uleiuri şi de material inflamabil de-acolo s-au aprins ca la un semn. Purtate de vântul din sud, flăcările şi scânteile au transformat circul într-un rug; cerul s-a aprins ca ziua la asfinţit; ardea în culorile portocalei, însoţit de vaiere şi larmă de nenorocire; trosnete şi pocnituri ca în vetrele unde se prepară cărămizile; băncile şi grinzile din lemn ardeau ca iasca; umbre umblătoare, mâini ridicate implorând cerul; plânsete de copii, înjurături, chemări disperate, blesteme, furii dezlănţuite… Nu se cunoştea cauza. Nu se întrezărea sfârşitul. Fără puncte de sprijin, fără ajutor de nicăieri, fără direcţie, fără putinţă de întoarcere. Țipetele femeilor şi ale copiilor, urletele şi gemetele bărbaţilor se succed, cresc, urcă în neant, se întorc amplificate. Zgomotul şi fumul, trosnetele clădirilor ce se prăbuşesc, căldura şi flăcările orbitoare îi fac pe oameni să-şi piardă minţile. Aleargă, zăpăciţi, de colo până colo. Deseori se trezesc în mijlocul flăcărilor pentru că întârzie să ajute un bătrân sau un infirm. Învălmăşeala este preluată de fiecare stradă intrată în focar. Lumea se calcă în picioare, se sufocă de fum. Mulţi ard în timp ce încearcă să-şi salveze rudele ori prietenii. Nu puţini înnebunesc, se aruncă în flăcările care le-au distrus toate bunurile şi pe cei pe care îi iubeau. Sau rămân muţi, încremeniţi pe loc, în timp ce focul le taie retragerea.
Nero cere distrugerea sistematică a caselor din jur pentru ca incendiul să nu mai fie alimentat de nimic.
Năpăstuiţii sunt aduşi de el în partea neprimejduită a Câmpului lui Marte. Îi adăposteşte în Pantheon, în termele lui Agrippa şi în alte edificii mari. Construieşte pentru ei adăposturi în propriile sale grădini, dincolo de Tibru, în apropierea Vaticanului. Pune paznici ca să supravegheze, pentru proprietari, ruinele, şi să fie căutaţi, pe cheltuiala sa, morţii. Aduce de la Ostia şi din alte oraşe provizii ca să-i hrănească pe cei rămaşi fără cămin. Micşorează preţul grâului ca să dea un ajutor celor care erau în nevoie. Munceşte cu o energie inepuizabilă,conduce personal operaţiunile, încercând să liniştească poporul îngrozit.
Organizează o anchetă în speranţa că va putea dovedi cum a izbucnit incendiul.
Anchetatorii îi acuză pe creştini, pe atunci doar o sectă care se răspândea sub conducerea spirituală a lui Pavel din Tars.
Cercetările stabilesc că în momentul când oraşul era în flăcări, aceştia se arătaseră încântaţi de foc, se distrau, strigau că sfârşitul este aproape; că Roma, ca şi Babilonul, avea să fie distrusă de către Christus; că acesta îşi va face apariţia deasupra flăcărilor şi norilor de fum; îi va ridica la Ceruri pe aleşi, iar pe Nero îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân.
-Aşadar, conchide anchetatorul, voi sunsţineţi că zeul vostru, Christus, e încântat și vă apără?
Ei răspund:
-Dintr-o clipă într-alta, cerurile se vor deschide. Mesia va sosi pe nori de foc şi va putea fi văzut în toată măreţia sa.
Anchetatorul i-a lăsat să spună tot ce ştiu, apoi i-a întrebat:
-Aveţi o dovadă că e de crezut ceea ce susţineţi voi?
Şi ei au zis:
-Aceste case în flăcări nu sunt dovezi? Incendiul de pe Palatin, unde se mai vede şi acum pârjolindu-se Palatul împăratului Nero, nu este o dovadă? Mai puteţi încă să vă alăturaţi nouă şi să vă salvaţi împreună cu noi de la sfârşitul lumii; iertat fi-va acela ce se va smeri!
-Recunoaşteţi că aceste fapte au fost anunţate vouă de învăţătorii voştri?-
Şi ei au zis:
-Învăţătorii noştri ne-au vestit nouă despre venirea Domnului şi stăpânului celui sfânt.
Conform obiceiului său, cere recunonaşterea în scris a mărturisilor pe care aceştia le-au făcut, şi că ele, mărturisirile au fost făcute liber, fără nicio constrângere.
Seneca, rugat să-şi spună părerea, a întrebat:
-Adică ei ce au mărturisit? Au mărturisit că au dat foc Romei? Nu. Că sunt creştini? Şi eu sunt filozof; nici concluziile mele filozofice nu sunt toate potrivite cu părerile Romei. Până la urmă ce au mărturisit?
Nero priveşte către anchetatori; aşteaptă un răspuns de la ei. Răspunde octogenarul, care deţinea funcţia de anchetator şef tocmai datorită anilor pe care-i avea:
-Au mărturisit că sunt încredinţaţi că deflagraţia constituie semnul sigur al venirii pe pământ a zeului lor, Christus. Că pedeapsa cruntă pentru nerecunoaşterea acestuia este prevăzută în legile lor şi că acesta nu e decât începutul.
Nero se întoarce către Seneca.
-Magistre, mama care te-a crescut, Paulina, s-a întors de la Marea Roșie la Cairo și te roagă să fii lângă ea în clipele ultime ale vieții. Te voi ajunge din urmă, magistre. Mai înainate aș vrea să-ți mulțumesc pentru luminarea creierului în fața tragediei greu de descifrat. Iată ce spun eu. Spun că incedierea unui oraș cu peste un milion și jumătate de locuitori nu o poate face un om, adică eu. Nici un grup de oameni. Incendierea orașului meu nu este urmarea unui delict. Este o catastrofă cum a mai fost și vor mai fi. Nu judec pe creștinii cu a lor religie incomensurabilă în gânduri… Îi învinuiesc pe acești oameni ca și noi, că sărbătoreau în vreme ce copii și mame în case arzând, bătrâni îngenunchid și rugându-se la zei, fetițe mici jelind o salvare… ei se bucurau de răul lor… Nu noi doi, magistre, vom judeca. Va birui Legea… Te voi revedea în scurt timp. Drum bun spre mama ta suferindă!
Palatul Pulinei, soția fostului prefect al Egiptului, era singura așezare domestică în fața Piramidei Roșii din Cairo. Fusese gândit și construit de un pustnic. Un moș de vreo patruzeci de ani. Cunoscător cu ochii închiși a tot ce era deșert, nisipuri, furtuni rătăcitoare. Piramida Roșie, zicea, este semaforul deșertului. Luminează diferit iarna și vara, orele principale ale zilei, eclipsele, învolburările norilor. Și, iată, devenise și farul căutat de cei doi romani, Lucius Seneca și împăratul Nero.
Paulina, deși doar cu câțiva anișori, vreo șase, mai în vârstă ca Seneca, îl crescuse pe acesta ca o a doua mamă. După moartea soțului ei nu s-a mai întors la Roma cea năpăstuită de stricăciuni ale oamenilor. S-a statornicit în Cairo. Zilnic, în palatul vechi, în fața ochilor ei, Piramida Roșie îi buchisea ce-a fost. O făcea în culori imposibil de numit. Secta egipteană – așa se numeau oamenii locului, sectă -, membrii ei, îi „caligrafiau” viața de toate zilele. Una fără sfârșit. Viața, pentru ea, era o carte în mișcare, un basm ce nu se încheia niciodată. Nu avea timp pentru lucrurile neimportante, cum ar fi certurile din Senat, schimbarea unui rege cu un altul…
-Rashid! strigă Paulina. A sosit împăratul Nero?… Lucius, nepotul meu, a aflat?
-Da’ cum? răspunde Rashid. Aflat eu, o anunță Rashid, sclavul arab, învestit cu titlul de stăpân absolut al reședinței. Băiatul chemat Nero schimbă la el șalvari în loc de nădragi scumpi.
Ținea în mâini surpriza: flori care nu cresc în nisip și o plăcintă ca o coroană, înconjurată de soldați din ciocolată, precum și de o meduză, regina ostașilor ce o apără.
-O, așa da! se bucură Paulina. Așa mai zic și eu!
Pe treptele ce duc la apartamentul de la etaj, tocmai ce coboară un ins peticit, cu picioarele goale în galenți, cu chelie cât cuprinde și țepi greu de așezat într-o ordine, fără degetele de la mâini și picioare,de aceeași vârstă cu persoanele prezente.
Paulina, așezată în mijlocul unei perne concepută pentru ațipirile necontrolate, zice, ca un răspuns din somn:
-Dar tu ești Ioan! Cel ce a făcut parte din lotul creștinilor anchetați după incendierea Romei! Ne-am cunoscut…
-Domn’ Lucius Seneca m-a prezentat împăratului Nero. Domn’ Lucius Seneca îl povățuiește pe împărat cum să se descurce cu încălțările deșertului. Coboară de îndată amândoi. Cu dumneavoastră, regină Paulina, ne-am cunoscut pe drumul care vine de la Marea Roșie. M-ați salvat de pe drumuri, dumuri fără țintă. Fugeam… Și am venit.
Rashid, apărut, ca de obicei, nechematat, se amestecă în vorbă neîntrebat:
-Scăpat nimeni viu dintre anchetați!
Ioan, răvășit de vorbe, răspunde:
-Schilozii, ca mine – și eram mulți -, am scăpat… Eram alungați, din mila celor celor ce ne schilodiseră…
Se închină apoi, cu patos, în fața fiecărui vorbitor.
-Mă aflu aici, zice cu voce joasă, plină de împăcare, la rugămintea sectanților creștini de pe țărmul Mării RoșiiN nu aveau mâncare și pentru mine. Gazda noastră de astăzi este singurul om de pe pământ în sfatul căruia pot crede. A fost oaspetele celor de la care plecasem.
-Așa este, confirmă Paulina. Sectanții aceia așteptau apocalipsa anunțată într-o curățenie și, cum să spun, într-o cumințenie pe care n-ar strica să o încercăm toți… E drept, se hrăneau cu apă și ceva boabe… Nu erau marcați, însă, de nehrană. Mie mi-au vindecat degetele de la picioare. Din pricina drumului lung, mi se înțepeniseră, nu se mai mișcau. Oamenii aceia trăiesc, fără putință de tăgadă, ceva neomenesc. Cu fiece zi care trece în așteptare, se micșorează numărul lor. Deja au ajuns la jumătate. Femeile nu se mai căsătoresc, bărbații nu mai au acces la ele în niciun fel. Numărul morților este de neoprit, în vreme ce numărul nașterilor e zero. Teamă îmi este că până la apocalipsă mai rămâne doar vraciul care mi-a vindecat mie picioarele… E adevărat, nu se mai pizmuiesc, dar nici nu se mai iubesc. Nu țintesc averi, dar nici nu luptă cu nevoile. Li se supun și atât. Sfatul pe care îl voi transmite lor, azi-mâine, este acela de a fi oameni acum, în lumea în care s-au născut să izbândească, nu să moară…
Serenus, fost senator, aciuit la Cairo de Angloge, poetă cu talent în traducrerea unor scrieri și a glumelor proaste ale acestuia, îi taie vorba:
-Evreii aceia îndrăgiți de tine i-am ascultat și eu, în trecere pe acolo cu tolba mea de glume și falnica Angloge. Ziceau că unul Christus, fiul lui Dumnezeu, le-a promis că așa va fi: „Celui ce are i se va mai da și celui ce n-ar i se va lua și ce are”…
Este întrerupt de apariția lui Nero. Împăratul merge ca un olog în niște încălțări cu tălpile goase ca niște pepeni galbeni. Strigă spre Serenus:
-Sunt cel ce am un imperiu! Mă bucur s-aud că mi se va mai da unul…
Ioan privea calm la cei din jur. Pe gene purta urmele nisipului din deșert. Umblase mult. Serenus îl îmbie cu o laudă:
-Ioan, tu știi mai bine zicala, ești evreu… Dumnezeul vostru este cel ce este. Dacă este tot ce este, este cel ce nu moare niciodată. Așadar, fiind Cel ce Este, adică nemuritor, Dumnezeu nu are nevoie de rude, fii, fiice sau nepoți… Cum, atunci, Christus al tău este fiul lui Dumnezeu dacă Dumnezeu NU are nevoie de moștenitori…?
Discuția, față în față cu realitatea, pare dusă într-un acvariu. Cei dinăuntru nu se aud între ei. Dincolo, aerul fierbe. Se învârtoșează ca la o comandă venită de aiurea. Globul soarelui la asfințit trimite zvon de miracol, nu poate fi privit; un incendiu strâns într-o bășică gigant vorbea ca dintr-un basm cu Feți-Frumoși, zmei și izbânzi asurzitoare.
Serenus insistă să primească răspuns la întrebarea lui adresată evreului Ioan.
Nero și Lucius Seneca se minunează cum se coloreazăîncălțările lor pe treptele unde se opriseră în lumina ce se vedea prin ferești.
Rashid, strâns la mijloc cu o eșarfă multicoloră, anunță că e pregătit ceaiul și sosește îndată „cu ce-o mai fi.”
Paulina își cere iertare pentru că ațipise.
-Scuze! Vârsta mea atârnă greu pe umeri. Pe atunci mă dădeam în vânt după erudiție. Acum sunt o biată bătrână. Mi-am salvat soțul înecat din lăcomia dezastrului și am rămas cu el în inimă. Și nu am nevoie de altcineva: când ești pretutindeni, nu ești nicăieri… Atunci, singură în năvălirile oceanului, nu glorie am câștigat. M-am câștigat pe mine. Tot ce trăisem, văzusem sau citisem se înjumătățea. Erau adevăruri pe jumătate. Adevărul întreg eram eu. De aceea mi-am și confecționat scena de față. Să privesc în mine. Convingerea că adevărul îl găsesc în mine, și doar în mine, îmi asigură libertatea… Am fost totuși martora unei lumi în schimbare. Grupurile de creștini se deosebeau ca ziua de noapte de celelalte triburi, învrăjbite, răzbunătoare, practicante a cruzimii, a urii… Ei bine, ciudat, foarte ciudat: pe ceilalți, tocmai aceste vicii îi trezeau la viață. Nu e nevoie să-mi explici. Văd cu ochii mei ațintiți în mine ce-i omul, ce-l ațâță și-l face inventiv.
Serenus nu rezistă și zice:
-Vreau răspuns la întrebarea mea, oameni buni!
-Serenus, intervine Paulina, ca să încheiem glumele, religiile pot avea câți dumnezei vor, la fel e cu fiii…
Rashid intră falnic. Fără să privească în jur sau să ceară învoire, se apucă să despoaie ferestrele de pânza protectoare împotriva soarelui. O țesătură incoloră. Pe măsură ce rămâneau libere, ferestrele se colorau „de parcă sunt miez de pepene galben”, observă Ioan.
A doua zi, dimineață, Paulina muri…
Pe Nero, anii maturității îl cheamă în Grecia, mult adorată de el. Entuziasmul mulţimii este covârşitor. Nero este zeificat sub numele de „Zeus, eliberatorul nostru”. Pe altarul lui Zeus din cel mai mare templu al oraşului, au fost scrise aceste cuvinte: „Lui Zeus, eliberatorul nostru, lui Nero, pe vecie!” În templul lui Apollo i se ridică o statuie. Îl numesc „Noul Soare luminos al elenilor şi singurul adevărat prieten al grecilor, din toate timpurile”…
Sosesc veşti neliniştitoare: Galba şi provinciile spaniole fac front comun cu Vindex. Verginius şi legiunile sale îşi încalcă jurământul de credinţă; provinciile din Occident îl proclamaseră pe Galba împărat.
-Știu ce voi face, îi răspunde lui Fabius. Merg în Galia să potolesc trupele, să le atrag de partea mea şi să aduc pacea la Roma. Mă voi prezenta neînarmat în faţa oastei. O voi face să se căiască. Am să le cânt ostaşilor imnuri de biruinţă pe care le voi compune de-acum.
-Şi cum aş putea să te ajut eu? zice Fabius. Nu, iubite copil al meu, nu tu ești urât. Urâtă este spaima celor care au stăpânit și au făcut tot ce le-a poftit inima, spaima că nu vor mai fi ce-au fost…
La miezul nopţii Nero este trezit de bubuitul unui tunet. În liniştea care urmează, auzul său percepe zgomot de paşi cadenţaţi. Iese grăbit; îi vede pe ostaşii din garda pretoriană cum se retrag de la posturi în coloană de marş. Înainte de a muri, murmură, dus: SUNT NERO…
