Aveam, cred, vreo șase anișori, pe atunci. L-am rugat pe tata să-i trimită lui Stalin o scrisoare din partea mea. Aveam cu acela, pe atunci, dorințe comune: prieteni. Mă născusem analfabet și nu știam a scrie. A scris tata în locul meu. Din păcate, tata pierduse scrisoarea. Așa a mărturisit el.
Mai târziu m-am păcălit cu mulți alții: Cezar, Napoleon… Alexandru cel Mare, al doilea prieten pe care l-am iubit mult pe când acesta era doar un băiețel viteaz, cum îmi doream și eu să fiu. După ce a ucis tot ce era viu pe unde călărea, a murit ca toți cei pe care îi ucisese. Lovit de o țepușă otrăvită. S-a mirat și a spus: am crezut că sunt zeu și nu sunt decât un om.
Acum, la bătrânețe, nu mai cred în zeii istoriei. Știu pe dinafară viitorul. Noroc cu Bolojan al nostru. Născut copil poznaș, după ce va fi ucis tot ce este adevăr, va fi lovit nu ca zeu, ci ca toți cei care cred că, în sfârșit, sunt zei.
