Cine seamănă vânt, culege furtună. Mă intersectez aproape zilnic pe ulițele satului meu cu un plăvan de circa doi metri. Mereu cu capul descoperit și picioarele goale în sandale. Își bălăbăne mâinile în mers, ca și cum și-ar face loc printr-un lan de grâu. Vesel și beat, fie dimineață, fie seară. Niciodată bolnav ori supărat. Iubește câinii, și e iubit de ei; așa ne-am împrietenit: prin câinele meu.
Aseară, m-aștepta la răspântie. Palid la chip, și parcă nițel treaz. M-a luat în primire la jumătatea drumului. Că să-i spun șefului meu că e un c…t. În limbajul lui de călător, șeful sunteți domnia voastră, domnule Președinte. De necaz, nu m-a mai așteptat. Mi-a întors spatele furios și și-a văzut de drum prin lanul imaginar de grâu. Spate vântos, aplecat în față, pentru întâia oară. Scârbit. N-am apucat să-l întreb ce-l pornise împotriva c…t-ului care erați. Mormăia ceva, de unul singur. Ducea în cârcă, spre casa unde locuia, viforul din suflet.
Mi-am zis că nu-i nimic dacă eu nu știam cine semănase în el vântul cumplit. Voi afla de la cel ce va culege furtuna.
Aveți idee cine ar putea fi?
