Nu exista dreptate și, totuși, o lume întreagă se opintea pe #Fb să o treacă în contul său.
Întâlnisem un om care se numea Mosor. Citisem câteva versuri de-ale lui. Printre miile, zecile de mii de vorbe degeaba, care inundau zilnic bietele computere, ale lui aveau ceva prospețime.
Nu-mi era în fire să laud cu vorbe tocite. Știam, însă, ce mult înseamnă un cuvât bun în clipe de nesiguranță artistică. Printre reușite îi scăpase și o comparație de genul „curge ca un izvor”. Am folosit-o. I-am scris: „Versurile dvs. au prospețime, poate ar fi bine să renunțați la comparații la îndemână, școlărești, de felul <<curge ca un izvor>>”.
Un om născut cu sămânță de poet în el și-ar fi dat instinctiv seama de direcția în care îl mânam și, mai ales, de sentimentul de prețuire pe care îl provocase. Asta voisem să-i comunic. Așa trăisem până atunci. Într-o familie. Nu știam că nu mai eram.
M-am pomenit pe cap cu o avalanșă de muieri încercând să mă lovească sau măcar să mă înțepe.
Stârnisem un cuib de viespi. Puteam să le potolesc cu o oală de apă fiartă, să le las în plata Domnului sau să-mi fac mea culpa. N-am folosit apa fiartă, ci doar vorbe. Câteva. Ce a urmat a fost de nedescris…
Ițe încurcate! Cum să le descâlcesc? Nu mă dumiream.
Și noaptea, la televizor, un negru, într-un film despre înlăcrimata, fericita solidaritate a unui orfelinat, zicea: trăim după regulile noastre!
Învingeau durerea și supraviețuiau după regulile lor.
Noi ne uitasem regulile, regulile orfelinatului nostru. Într-o noapte, un bărbat în geacă roșie, coborâse dintr-o limuzină neagră și proclamase regulile lui. Nu știam de unde venea, cine-l trimisese. Arucase o piatră în apele noastre, nu excesiv de limezi, dar ale noastre, și o nație întreagă, care mai de care ne întreceam să anunțăm că am găsit-o. Dreptatea. Care nu exista.
Până nu vom cunoaște sfârșitul, dreptatea poate fi orice.
