Nu s-a salvat nimic. Cine trebuia să moară a murit. Nu există nicio dovadă că măcar un român a murit de Coronavirus. Cu virusul Corona, da, dar nu din pricina lui exclusivă. Un prieten, critic de artă, a trăit 20 de ani învingând diabetul. A mâncat câteva piersici dulci și a murit. Comă diabetică. N-a zis nimeni că a murit de piersici.
Numărul celor vindecați de Coronavirus este mult mai numeros decât numărul celor care au murit cu virusul în ei. Virusul a fost pentru aceștia ce-au fost piersicile pentru marele critic.
Mi-am adus aminte de prietenul meu, și al lui Ion Cristoiu, cred, citindu-l pe acesta din urmă cu o zicere de mare ziarist, ceva de genul „În 1989, teroriștii ne-au ținut în casă. Când am ieșit în câmp deschis, am observat că ni se confiscase revoluția. Două luni, Coronavirusul, la fel ca teroriștii din 1989, ne-a ținut închiși în case. Astăzi, când am ieșit puțin la soare, am văzut că ni se șterpelise libertatea”.
Viorel Cataramă a demonstrat că te poți pupa, îmbrățișa mult și bine cu oricine, dacă n-ai cancer, Coronavirusul e ca gripa. Se ia repede și se vindecă la fel. Ceva mai activ, mai vioi, ce-i drept, dar atât. Coronavirusul, el singur, nu poate ucide. Bolnav este sistemul. Democrația împiedică împământenirea definitivă, clară, triumfătoare a rânduielii lumii în stăpâni și necuvântători. Pandemia este invenția care scoate copiii în curtea școlii, dar nu să se joace, ci să ia puțin aer în pătrate desenate pe asfalt – generația de mâine, mută și inofensivă.
Niște măști ca vai de ele, pe cât de precare, pe atât de scumpe, nu pot ține departe virusul. Nici interzicerea de a ne vedea părinții și prietenii din satul alăturat. Sunt mofturi. Diversiuni. Măștile și regimul alert au un singur țel: acela de a se instaura dictatura sub acoperire, cu neputință de a i te opune. Este instrucția în regim militar, necesară în vederea obținerii „Mării mute”. Să trăiți!
