Am vorbit ieri la o televiziune. Ziceam așa: „Am fost neliberi. Avem, în sfârșit, ce ne-am dorit toți: trăim în libertate. Suntem mai buni? Mai drepți? Mai inteligenți? Iată ceva ciudat: NU! Dimpotrivă. Am invadat țara cu ură. Foști colegi, azi, mari profesori, sunt vizibil mai meschini, mai limitați în gândire, penibil de înguști în gândire”.
Cei din sală căscau – asistau, ieri, la o a doua dezbatere „inteligentă”. Așteptau momentul când voi da afară din mine conținutul fierii care să le anime impulsurile. Începutul discursului meu, ca orice început, era, desigur, doar vorbe, ca toate vorbele. Le-am spus-o. N-au zis nimic; așa era piesa de teatru pentru care fuseseră plătiți doar să dea din cap. Cuminți – luau 20 de lei pe zi, ca opinie publică. Oameni liberi, cei mai liberi. Înainte erau aduși acolo cu indicație de la partid. Acum, luau bani.
Când le-am spus: „Nu există libertate! Există doar oameni liberi, care știu sau nu știu cum să procedeze cu libertatea lor. Iată, românii nu știu!”, au închis pleoapele. Nu auzeau nimic de povestit în bucătăriile lor. Reacția lor era ceva de genul: „Ce dracului mai vrea și ăsta? Ne-am săturat de teorii savante!”
Moderatoarea dădea din colți în colț. M-a întrerupt. Ziaristul, a zis, este chemat să facă oamenii mai buni, să le întrețină încrederea în viitorul luminos al lumii, să-i facă pe oameni mai frumoști, mai drepți… De piatră să fi fost și nu puteam sta stană de piatră.
Doamnă, frumoasă doamnă, i-am spus, omul este un produs al naturii. Se naște, se strică și moare. Ziaristul la fel: se strică întâiul. Tagma din care provin este din ce în ce mai mult din stofă proastă. Înainte de a muri, Hitler a zis: „Dacă aș fi știut cât de sus voi ajunge, n-aș fi riscat să scriu <<Mein Kampf>>”. Când a scris cărțulia care a speriat lumea, el nu era Hitler. Era un tânăr revoltat. Abia ajuns în vârful lumii a înțeles că adevărurile nu-ți aduc prieteni; te fac dușmanul lumii reale, cea din care te naști, cea din mocirla minciunii. Adevărurile – asistam la propria mea condamnare -, lasă reci mulțimile. Am continuat și am zis: Hitler este cel mai viu model, ca să zic așa, al adevărului că omul se strică.
Din acel moment, moderatoarea, care, până atunci, mă iubise cu tot sufletul său curat, mi-a devenit ostilă. Hitler, pentru domnia sa, nu putea fi un model în niciun fel.
Am vrut să dreg câte ceva, p-ici – pi colo; i-am amintit de zicerea antică despre „Cunoaște-te pe tine însuți!”, de vorba lui Iisus: „Caută adevărul, el te va face liber!” Am îndemnat somnoroșii din sală să caute adevărul în ei înșiși: de-l vor găsi, vor fi cu adevărat liberi…
Hitler era un proscris, din pricina lui, iată, dacă emisiunea se încheia înainte de vreme, puteau pierde cei 20 de lei… Inclusiv leafa doamnei moderatoare. Eram liberi, dar nici exagerat.
