Trebuie să scriu. Deși, scriu cu sentimentul că sun la o ușă fără viață dincolo de ea. Iată, ce-mi scrie un prieten. A simțit nevoia să scrie cuiva și m-a ales pe mine. Scrie că pur și simplu nu mai poate, orice contact cu Sistemul îl năucește.
O instituție, una care n-are ce face, și când are, are fiindcă i s-a sugerat să aibă, descoperă într-un sondaj mondial despre „cât de fericit sunteți” că România a crescut în ultimii ani cu vreo 15 locuri. N-am înjurat. Nu ca să înjur am simțit că nu am de ales. Am dat crezare sondajului. Deci, câteva zeci de mii de cetățeni români au simțit că sunt mai fericiți azi decât în urmă cu 20 de ani, sau câți or fi fost. Știu, simt, am văzut deschizându-se porțile pușcăriilor, ale mahalalelor, ale caselor de toleranță, ale orfelinatelor, ale stadioanelor, ale facultăților fără acoperire academică, ale cârciumelor dichisite, ale saloanelor cu mafioți, cu speculanți, escroci, șarlatani și izbucnind de-acolo cohorte de tineri urlând din rărunchi: „Noi dăm muie, nu explicații”.
Dar iată, firesc, cresc salariile organelor de opresiune. Țara se împarte în piețe cu „muiști” și piețe care, la vârf, au microfone, camere de luat vederi, bastoane de cauciuc. Are cine să arăte că e cel mai tare în viața României… Prostimea se uită la emisiunile cu vedete de trei surcele.
Unde am citit că sistemul acesta este vechi, încă din sclavagism? Doar că sclavia era expreisa lipsei de tehnică, de partide, de ambalaje de luat ochii, de ziariști bogați și curve de cinci stele, de pandemii și securiști cu studii în zvonuri și știri de ultimă oră cu secrete false…
