De ce, când ne era frig și foame, eram fericiți? Am repetat întrebarea asta toată ziulica de ieri. O reținusem dintr-un film norvegian, nimerit întâmplător. Înșiruiam cu răbdare răspunsurile posibile. Întrebarea rămânea înțepenită în mintea mea, nicicum n-o puteam scoate ori înghiți. Ascuțișul întrebării durea nedeslușit. Vocile îndrăgostiților singuratici din film urcau parcă dintr-o fântână adâncă. Întrebarea nu era întrebare, era chiar răspunsul; îl găsiseră acolo, în adânc, doar pentru ei.
Sufletul! Foamea se potolește, frigul trece, când sufletul e liber. Rănit, el este neputincios și moare. Ca ucis de pandemia nevăzută. Cea care rănește, jignește și umilește sufletul. Atât.