De ce, când ne era frig și foame, eram fericiți? Am repetat întrebarea asta toată ziulica de ieri. O reținusem dintr-un film norvegian, nimerit întâmplător. Înșiruiam cu răbdare răspunsurile posibile. Întrebarea rămânea înțepenită în mintea mea, nicicum n-o puteam scoate ori înghiți. Ascuțișul întrebării durea nedeslușit. Vocile îndrăgostiților singuratici din film urcau parcă dintr-o fântână  adâncă. Întrebarea nu era întrebare, era chiar răspunsul; îl găsiseră acolo, în adânc, doar pentru ei.

Sufletul! Foamea se potolește, frigul trece, când sufletul e liber. Rănit, el este neputincios și moare. Ca ucis de pandemia nevăzută. Cea care rănește, jignește și umilește sufletul. Atât.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.