Nădejdea civilizației de slugă

Un sas conduce România. În zadar se-nchină neamul  românesc în fața lui. E retardat, c-o liotă de gânduri din tinerețea-i nazi. Tânjește după virtuți din flori de mătrăgună. Să-i fie somnul lin și Merkel aproape. Bântuit de stafia pesedeului, visează la o lume dezumanizată, cu aripi frânte. Îl momește pe român să nu mai știe drumul. Să-l vrea pe cel urmat orbește. Străbătut în nisipul din tertipuri. Și să urască, românul, cu furie. Mai ales asta. Și s-o urască mai ales pe această cea mai cuminte dintre virtuți: onestitatea. Predică smintirea bunului simț în numele unei sclavii în țol arian. Un nebun cu acte proscrise de istorie conduce țara în care m-am născut. Mă dor lanțurile ei. Tot ce simțirea simte și nicicând sfârșit nu are în om e-nvăluit de el în minciună. În nădejdea civilizației de slugă.