Nu-mi pot închipui motivul pentru care prietenul meu, Marcel, a refuzat să-mi mai răspundă la telefon, după ce a citit „Evangheliștii”, ultima mea care pe care i-am trimis-o.
Ca să ghicesc motivul, m-am întors la ceva asemănător, scris de Seneca.
Seneca zice că nici el nu-și poate închipui ce simte animalul când sfârșește de înfulecat prada… Și continuă: „Alexandru se afla prin India, pustia teritoriile unor populații de care nu prea avea habar. În timpul asediului unei cetăți, făcând turul fortificațiilor, ca să vadă care sunt punctele slabe, a fost lovit de o săgeată. A rămas călare vreme îndelungată. Mai apoi, sângele, uscându-se pe rană, a făcut ca durerea să fie adâncă. Piciorul străpuns nu mai putea fi folosit. Atârna pe cal și Alexandru continua să stârnească pustiirile. Când puterile i s-au sleit, a pronunțat ceva la care nu se aștepta nimeni. A zis: «Toți se jură că sunt fiul lui Jupiter, dar această rană strigă că sunt Om »”.
Am înțeles doar în acest fel ceea ce căutam. În „Evangheliștii”, ultimul meu roman, mergând înspre rădăcinile cele mai adânci ale istoriei, vorbisem despre Iisus cel autentic. Respectiv, despre acel Iisus pe care îl așezasem alături de ceilalți prieteni: Seneca, Epicur… În roman, Iisus nu mai era cel din Evanghelii. Era fiul lui Dumnezeu precum suntem toți cei ce credem în Dumnezeu și îi rspectăm legile, prima fiind aceea a iubirii și egalității.
