Am 86 de ani. Un drum îndeajuns de lung, ca să mor conform regulamentului. Cu o sumedenie de amici. De la amici am învățat totul despre prietenie: Nu există!

Nu pot merge. Picioarele au ales patul. Din pat privesc viața comunei prin geamul verandei, printre copacii înalți până la cer, ieșiți la viață din iubire mea. Nu-i vede nimeni. Trecătorii privesc în jos. Spre ziua de mâine?

Curțile, de jur împrejur, sunt împodobite cu mașini noi. De pe o prispă se aude glasul unei femei care țipă spre fetița din curtea de alături: Fă, spune-i lui tac-tu că-l  reclam la poliție! Își spală mașina peste rufele mele!

Va mai dura, oare, neamul românesc? Neam este primul cuvânt reținut în copilăria mea. După înjurături, desigur… Bunica se înveșmântase în straie de duminică. Primise vizita nepotului din Sibiu. Copiii de pe stradă l-au batjocorit în felul cartierului etern. Nu-mi mai aduc aminte cuvintele… Eu m-am ascuns sub un podeț. Trei zile n-am fost găsit. Abia târziu am aflat că Piotr Ilici Ceaikovski a făcut la fel. Citisem și reținusem că nu știa ce-l înveninase. O a doua amintire este din tinerețea mea. Singurul meu prieten, pe care abia astăzi mi-l amintesc și-l voi reține este Pavel Korceaghin din romanul „Așa s-a călit oțelul”. Se dedicase muncii ca un revoluționar desăvârșit. Repara o locomotivă veche. Iubita lui din facultate, reținută de el pentru veșnicie, înveșmântată cum el nu mai văzuse decât în filme, ajutată, desigur, cobora scările din vagonul de clasa întâia ca o actriță.

Astăzi, cum spuneam, nu am prieteni. Mă gâdesc dacă totuși, ceea ce învățasem în copilărie, cuvântul neam, va mai exista.

Am umblat prin lume și văzând totul am luat seama la un detaliu. Tineri ori bătrâni din Madagascar, Irlanda, Cipru, Mexic, România, Polonia, Iran… și câte și mai câte … Am ales țările prin care am mai fost, tineri, copii, bătrâni, de toate vârstele râvnesc să plece din țara în care s-au născut. Mai ales din România. Nefugind din gândurile mele, am ales concluzia care m-a obligat la următorul răspuns. Irlandezii fugeau în America. Amicii mei, acum, la fel. De copii nu mai vorbesc. Învață limba engleză de la patru ani. În Irlanda au rămas irlandezii, în Sudan – sudanezii, în Zanzibar rămân zanzibarezii… Rămân de neam.

Se schimbă proporțiile, nu și neamurile. Veacurile din urmă au bolborosit țările. Neamurile, nu.

Personal, am nevoie de neamul care m-a născut, fie și numai de câteva milioane, dar neam. În țara cu munții, râurile și horele, și baladele, și câmpiile care m-au primit.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.