Mă gândesc uneori la Ludovic Orban. Să-l privesc, nu pot. Așa cum nu mă pot uita la un câine împerecheat cu un altul, și nu se poate elibera. Sau și mai exact, ca la o erecție care se produce doar cu Viagra. Și astăzi, încercând a intra în sistemul de funcționare al sincerității, iată, nimeresc iarăși peste Ludovic Orban. Îl caut la sinceritate și mă opresc. S-a blocat mecanismul. Ca să-i găsesc butonul de pornire, îmi dau seama că de atâta Viagra nu dispune nicio farmacie, niciun lanț de farmacii. Sunt obligat să-l părăsesc; nu înainte de a-mi nota că există și oameni care sunt defectivi de sinceritate.
Și iată-mă plângând. Sunt lacrimi. Le gust pentru a mă convinge. Sunt sărate. Respectiv, sincere, adevărate. Strânsesem pentru câteva clipe sub pleoape chipul maiestuos, zdravăn totodată, al lui Klaus Werner Iohannis. Iată ce zicea: „Dragii mei, am vrut binele vostru, vă rog să mă credeți. Am fost convins că pot ridica împreună cu voi coloanele bunăstării României. O mai pot face încă. Dar am nevoie de timp. Trebuie s-o iau de la început. Cu un guvern adevărat, cu un plan întocmit temeinic…”
Din pricina lacrimilor, frumoasa imagine s-a înecat. Ciolacu a apărut la timp. Neras, trist, încercănat, sleit de atâta muncă la partid. M-a văzut plâns și i s-a făcut milă. Ce-i?, m-a întrebat. A simțit că-l podidesc și pe el lacrimile și n-a mai continuat. L-am ajutat eu: „Tocmai am vorbit cu domnul președinte, i-am spus, regretă răul pe care l-a făcut țării, dorește să ia în calcul posibilitatea refacerii unității naționale…” M-am oprit. Am așteptat să-și potolească hohotele de plâns și, după ce a izbutit, a zis: „Și eu regret. La noi în partid este tristețe multă. Nu izbutim să clarificăm ce-am greșit, de ce ne-am dezbinat… Mă uit la tovarășii mei, știu că nu pot să-i ajut… Spuneți-i domnului Președinte că îi mulțumim pentru gândurile bune…”
N-a mai apărut nimeni și m-am trezit. Sunt singur, suntem singuri, Doamne, cât de singuri suntem!