Doi infractori încă liberi

Recunosc, am fost nedrept cu domnul Ludovic. Ludovic Orban. Chiar în numărul trecut îl asemuiam cu o erecție lucrătoare doar cu viagra. Gelozia îmi întunecase mintea. Îl invidiam pentru că avea un prieten de talia unui titan al Europei, ce-i drept cam lenevos, domnul Klaus. Klaus Werner Iohannis. Încercarea de a le zădărnici râvnita relație era un imbold natural. Numai că, prietenia lor, mi-am dat lesne seama, era indestructibilă. Întemeiată pe trăiri croite pe același calapod.
Iată-i, mi-am spus, scrâșnind din dinții geloziei, tocmai pregătesc spargerea unei noi bănci. După ce-au spart Banca PSD, sunt pe punctul de a sparge și Banca numită Curtea Constituțională. Simțeam cum fierbe fierea geloziei în mine. Și-am început să-i bârfesc. Că sunt doi infractori încă liberi. Domnilor concetățeni, ziceam, domnul Orban a fost aburcat în scaunul de premier ca gospodar șef al țării și, iată, dumnealui se ocupă exclusiv de răzbunări politice. Este escrocherie?… Este. Domnul Klaus, la fel. A fost ales ca președinte al tuturor românilor, iar el sparge bănci ale românilor. Amândoi sunt infractori de rang înalt. Și tot așa îmi turuia gura.
Ieri, spre prânz – surpriză: imagini pe TVR1. Stindarde române. Zări pline de chipuri înflăcărate patriotic… Era primirea făcută de moldoveni fraților din România. Abulic, prins în dezechilibru, mă simțeam ca la Alba Iulia în 1918, printre frați. Se făcea că acele înflăcărări erau în fața guvernului din Piața Victoriei și-n Dealul Cotrocenilor. Nu împotriva ungurilor, nici a sașilor. Împotriva infractorilor.