Tânăr fiind, am trăit un coșmar „pe viu”. Văzusem, înainte de culcare, o imagine, un desen cu un individ îngropat în nisip. I se mai vedea doar capul. Vreme de câteva secunde, după ce am adormit, am trăit chinurile aceluia din desen. M-am trezit transpirat, bâiguind, gemând. Să nu poți să-ți miști umărul, degetele de la picioare, mâinile… Astăzi, retrăiesc acel coșmar ziua. Întreaga zi. Am scris deunăzi despre sufletul care moare într-o lume a surzilor. Ne moare sufletul. Cumplit!
Am scris romane despre marii dictatori ai lumii. Alexandru cel Mare, în adolescență, nu voia imperii, averi, bogății nemăsurate. Voia eroism. A murit ucigându-și cel mai bun prieten și zicând: am avut totul și totul era nimic. Adolescența lui Hitler am iubit-o. Ceaușescu cel tânăr a fost un romantic; a murit cântând „Internaționala”. Am cunoscut, așadar, ticăloșia și tirania chiar trăindu-le. Dar fiecare (măcar) dintre cei amintiți, a avut și o vârstă frumoasă și pură.
De ce mă înăbuș astăzi? Orban și Iohannis n-au avut nimic frumos, curat, în adolescența lor. S-au născut abjecți, fără nimic eroic în viețile lor trecute. Mai mult, ticăloșia lor contează pe un popor tansformat în ciulini. Sunt îngropat în nisip, jignit, umilit…
