Acasa > Editorial > Supliciul suprem

Supliciul suprem

Tânăr fiind, am trăit un coșmar „pe viu”. Văzusem, înainte de culcare, o imagine, un desen cu un individ îngropat în nisip. I se mai vedea doar capul. Vreme de câteva secunde, după ce am adormit, am trăit chinurile aceluia din desen. M-am trezit transpirat, bâiguind, gemând. Să nu poți să-ți miști umărul, degetele de la picioare, mâinile… Astăzi, retrăiesc acel coșmar ziua. Întreaga zi. Am scris deunăzi despre sufletul care moare într-o lume a surzilor. Ne moare sufletul. Cumplit!

Am scris romane despre marii dictatori ai lumii. Alexandru cel Mare, în adolescență, nu voia imperii, averi, bogății nemăsurate. Voia eroism. A murit ucigându-și cel mai bun prieten și zicând: am avut totul și totul era nimic. Adolescența lui Hitler am iubit-o. Ceaușescu cel tânăr a fost un romantic; a murit cântând „Internaționala”. Am cunoscut, așadar, ticăloșia și tirania chiar trăindu-le. Dar fiecare (măcar) dintre cei amintiți, a avut și o vârstă frumoasă și pură.

De ce mă înăbuș astăzi? Orban și Iohannis n-au avut nimic frumos, curat, în adolescența lor. S-au născut abjecți, fără nimic eroic în viețile lor trecute. Mai mult, ticăloșia lor contează pe un popor tansformat în ciulini. Sunt îngropat în nisip, jignit, umilit…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.