Mă tot întreb: țara în care m-am născut merge pe drumul său natural, și al meu, până la urmă? Mă simt în pielea acelui mujic etern căruia boierul i-a mărit salariul și mujicul se crede aristocrat. Ca să obțină distincția cuvenită își cumpără bici pentru a vorbi cu proștii care au rămas săraci.
Cărturarii vechi, unul ne învață că pentru cel care nu cunoaște portul unde va ancora niciun vânt nu-i este prielnic, iar un altul zice că insul ce-și cunoaște ținta găsește și vânturile potrivite. Pentru noi, portul salvator să fie, oare, Occidentul? Un lucru e sigur: pe drumul ăsta, niciun cuvânt nu este al nostru. Recoltăm ce n-am semănat. Și dacă Occidentul o ia la vale, noi ne bulucim în urma lui ca oile ce au în frunte un cioban nevolnic?
Să fie drumul nostru natural acela al independenței? L-am parcurs și ne-am bătut joc de el.
Să fie cel al demnității? Ne-ar trebui un alt popor. Unde-l găsim? Să fie încă o revoluție, una adevărată?
P.S. Citiți, pe această temă, și eseul Contelui de Saint Germain intitulat „Din nou despre mămăliga românească”.
Intelectualii romani au obligatia sa explice prostimiii ce inseamna cu adevarat ” occidentul” .