Ion:
– Unde am rămas?
Eu:
– Am rămas acolo unde repeți o vorbă de-a mea. Aceea că bobul de grâu nu poate produce stejari.
– Dar că poate altceva, tati; poate ține în viață oameni care trăiesc pe partea cealaltă a lumii de astăzi… Ca tine, am eu zis atunci. Și tot ca tine, revin și spun: ca tine și ca golanii mei. După ce-ai plecat, niciunul dintre vecini nu ne mai saluta, pe mine și pe mama. Pe noi, rămașii, ne pedepseau. Pe noi, victimele tale. Ca așa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu. Atunci a fost întâia oară când mi-am luat rostul vieții în propriile mâini. Cu rostul ăsta strâns în pumni l-am proptit de perete pe primul vecin care nu mi-a răspuns la salut. „Bă, i-am zis, te-am salutat. Dacă se mai întâmplă să nu-mi răspunzi, ți-ai văzut moartea cu ochii! Ai înțeles?!” Culmea este că înțelesese, deși i-am vorbit în limba română. Așa că să știe lumea cât de mult se teme globul pământesc de amenințarea românească. Am înțeles imediat că eu nu mai puteam deveni „domn”. Mi-am mutat cozorocul la spate, mi-am cumpărat blugi lungi, lungi de tot… Cracii acopereau tenișii, ca burduful unui acordeon. Și valea la Miami, în grupul de golani. Interesant a fost să descopăr că vagabonzii mei trăiau pe partea cealaltă a lumii. Pe partea ta. Poeți. Azi aici, mâine-n Focșani – am rămas tot cu vorbele de-acasă -, dau barda în Dumnezeu… Eu jucam cu cărțile pe masă, deschise. Și bineînțels, pierdeam de fiecare dată. Mi-aduceam aminte de personajul tău, Roberto Iacobini. Cel care, atunci când s-a dumirit că grupul din care făcea parte Tanguera și ceilalți, erau niște revoluționari de catifea; el a pornit să colinde plajele lumii cu o traistă în vârf de băț, în care-și păzea ca pe ochii din cap costumul de baie și portofelul mai mereu gol. Dormea pe unde apuca și nu era jefuit niciodată. N-avea ce să atragă la jaf. Pentru golanii mei, prietenia era sfântă. Singurul lucru sfânt cu adevărat. Să rămâi tu însuți. Dacă dezvirgineazi o fată, obligatoriu te însori cu ea, ca tine. Și totuși, nu eram de-al lor pe de-a întregul. Boemia îmi plăcea, cu o condiție: să nu mă răpească. Să nu mă supună. Și iată, aveam în fața ochilor o întrebare care se întindea cât Oceanul Atlantic. Există „dincolo”, în veșnicie, o altă lume? Dacă nu, de ce aș avea scrupule în lumea în care sunt, unde tot ce este „domn” nu dă doi bani pe ele. Pe scrupule. „Domnul” indiferent cine e el, e mereu la putere, se folosește de vorbele care desenează scupulul, dar atât. Dar asta este cu totul altceva… Și iată, nu m-a supus boemia, dar m-a supus sângele. Sângele tău. Care țipă și spune: „partea cealaltă” nu este opusul acesteia unde stăpâni sunt minciuna, înșelăciunea, trădarea. Partea cealaltă este libertatea absolută.
– O luăm razna, fiule. Intrăm pe tărâmul vorbelor și nu e bine. Legea fundamentală a Universului este Mișcarea. „Cu cărțile deschise, pe masă”. Fără teorii și alte vorbe care să o suțină. Cărțile deschise pe masă. Atât. Mișcarea decide viața și moartea…
– Mișcarea, zici tu. Eu zic frica…
– Frica și speranța, fiule. Ai dreptate, dacă e să fim pe deplin sinceri…
– Unde este mișcarea atunci? Ce poate face ea în fața mărilor și oceanelor unde frica și speranța, cum zici tu, frica de pedeapsă și speranța în recompensă, închină lumea în fața unor sfinți fără putere, inventează posturi, pomeni, sărbători false, orice poate duce gândul la frică și speranță… Trăim într-o lume falsă. Ce poate face mișcarea?
– Nimic.
– Adică?
– Adică nimic. Ea, mișcarea, nu se confruntă, nu luptă, nu neagă și nu afirmă. Ea xistă…
– Mișcarea ta, tăticule, mă bucură-n cot…
– Pe mine mă doare-n cot…
– Și atunci?
– Atunci, admitem că există și atât.
– Ne apucăm de mințit, de înșelătorii, trădări…? Mișcarea cu ale ei, noi… cu banii?
– Nu.
– Dar cu ce?
– Cu steaua polară…
– Și te miri că nu ai fost aplaudat la Stalingrad… Acolo au murit, și au murit eroic, oameni. Sute de mii…
– Și români… Fără românii morți la Stalimgrad adevărul nu este întreg, iar un adevăr trunchiat, nu e adevăr. Cu o stea polară ciuntită, nu se va găsi niciodată Nordul adevărat… Până la urmă, Mișcarea va face ce știe ea, așa cum a făcut și din vitezul legendar Alexandru: „Am avut totul și totul era nimic”; din invincibilul Napoleon; din revoluțiile care chipurile au schimbat lumea: 1789… 1917… N-a schimbat nimeni nimic. S-au schimbat atăpânii, au rămas vorbele…
– Mie ce-mi rămâne de făcut, tati? Trebuie să aleg, nu? Să aleg între frică-speranță și bani. Am ales banii. Te superi?
– Alegerea îți aparține. Eu n-am avut de ales. Libertatea absolută trăia în mine, mă născusem cu ea. Pe scurt: cărțile pe față, deschise. Nici frică, nici speranță, nici bani; am făcut ce puteam face… Mi-e rușine, nu sunt mare cât aș fi vrut… Prietenul Alin susține că la Stalingrad m-am făcut de râs. Am vrut să arăt altfel decât sunt și m-am făcut de râs…
– Bașca rusoaica din patul de pe vaporaș, „te urăsc, chinezule!”
– Bașca.
– De ce te iubesc? Am ales banii, cum zici. Și totuși te iubesc. M-ai părăsit. Și totuși te iubesc. N-am nimic din tine.
– Ești eu. Mai ai greșeli de făcut în direcția asta…
– Mă voi feri de ele, bine că mi-ai spus…
– Doamne ferește!
– Adică nu fac bine că mă feresc de greșeli?
– Nu. Mișcarea este aceea care deține totul. Nu este și diriginte, însă. Nu trasează direcțiile… De aceea, nu există direcții greșite și direcții bune, dinainte stabilite. Niște direcții. Greșelile sunt cele cu care se ajunge la adevăr. Vedem când și când stele care cad. Nu mai sunt solidare cu celelalte. Nu mai au atracția necesară. La fel este și la om. Sleit de funcțiunile lui din naștere, nu mai atrage, dispare ca o stea căzătoare. Nu-l plânge nimeni.
– După părerea ta, omul ce funcțiuni are de la naștere?
– Nu e părerea mea. Acum câteva mii de ani, despre asta a vorbit Confucius. El a zis că sâmburele vieții, sâmburele care conservă în el existența, este familia. Familia și tot ce înseamnă familie, comunitate, patrie… Cu ce funcțiuni? Iubirea, eroismul, vitejia, solidaritatea, sacrificiul, loialitatea…
– Dalida, cântăreața care avea lumea la picioare, a avut ca ultimă cerință de la viață să-și vadă casa părintească din Egipt…
– Ca să vezi! Adică acel amănunt de care astăzi se leapădă mai toți copiii.
– Eu, nu.
– Tu continuă să faci greșeli. Ele te vor lumina. Ai crezut și tu, și mama ta, că ai greșit refuzând să urmezi cursurile unei universități. Acum trebuie să recunoști că n-ai greșit. Dimpotrivă. Nu era pe gustul tău o funcție de inginer, de profesor sau de medic. Unul printre alții. Cu diplomă. În laboratorul tău, pui semnătura ta pe desenele și culorile de pe brațe, fese, pulpe… Ești tu. Vrei mai mult în domeniu? Poți să încerci! Ești tu, cu firea ta, cu facultățile tale… Crezi în Dumnezeu și nu mai crezi. Vrei să înșeli și te răzgândești. Te cauți pe tine în tine sau în mine… Tu hotărăști. La bătrânețe nu aștepți nimic, nu ceri nimic. Continui să te cauți și nu te vei găsi niciodată întreg. Dar știi că ai căutat… Ești singur, și doar în singurătate afli valoarea familiei, a comunității, a patriei. Recunoscându-le și fiindu-le recunoscător.

Aici, prima parte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.