Fiu și tată, după 45 de ani

– Tati, îți mulțumesc pentru că mi-ai acceptat provocarea. Știu că nu e ușor să te așezi față în față cu tine însuți. Căci acesta este scopul provocării mele. Aveam 11 ani. Ne refugiasem în Canada. Era la începutul anului 1990, imediat după așa-zisa revoluție. În țară, erai căutat de mineri, ca redactor șef al publicației „Expres”. Erai vânat de aceia pe care, în reportajele tale, îi îndrăgiseși și te iubiseră la rândul lor. În locul ochilor îndrăgostiți de scrierile tale, de data aceea, chipul lor înfățișa opusul. Apoi, după șase luni de ședere în Canada, ne-ai părăsit. Pe mama și copiii tăi. Repet, eu aveam 11 ani. Te-ai gândit, o clipă, la ce lași în sufletul meu?
– Nu!
– Deloc?
– Erai într-un loc râvnit de mulți, foarte mulți adolescenți din vremea aceea: Canada. Erai ocrotit de guvernul și legile canadiene…
– Tati, mă părăseai…
– Răspunsul este același. Pentru tine era mai bine acolo; mă refer la viitorul tău. Școlile din România nu mai erau școli, adevărate școli, pentru multă vreme…
– Eram fiul tău… Locul meu era lângă tine…
– Îmi pare rău… Vorbe!… 99 la sută dintre copiii din România ar fi dorit să fie în locul tău.
– Părăsiți?… Te ascunzi în spatele vulgului, al mahalalelor… Ce viitor?… De fapt, carieră, bani, putere… Nici tu, nici eu nu gândim astfel… Ce ascunzi?
– Lașitate? Asta insinuezi?
– Nu insinuez.
– Ion, e rândul meu să te întreb. Te-ai gândit o clipă la ce a însemnat pentru mine vocea mamei tale, a soției mele, spunându-i unei nepoate, în bucătăria din Montreal: Cristache are dreptul să vorbească atunci când va aduce bani în casă?!
– Da. M-am gândit… Întrebarea mea era dacă tu te-ai gândit la ce lași în sufletul meu, nu la ce-mi este mie bine… Îți mai aduci aminte, când tu aveai 11 ani, ce-ți era ție bine? Voiai școli, avere, bani, putere?
– Mă vedeam Pavel Korceaghin, eroul din „Așa s-a călit oțelul”, carte recomandată de bibliotecarul școlii, sub jurământ și asigurarea că pot scrie rezumatul romanului…
– Da, tati. Lui Pavel Korceaghin, aceluia îi strigam plângând: „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine!”…
– Nu mai țin minte dacă așa a fost… Acolo nu puteam rămâne… Nu puteam nici pleca, ce-i dept… În țară nu mai aveam nimic… Plecam gol-goluț. Cu o servietă și atât… Să trecem… Spune-mi, acum ți-e bine? Am greșit că nu te-am luat cu mine?… În carul cu anii mei pe terminate, cu noianul de neghiobii și gânduri frumoase, am păstrat și o învățătură: să pornesc mereu de la certitudini, să las în plata Domnului presupunerile, judecățile de valoare… Dacă… Parcă… Certitudine, de pildă, este convingerea că încep să mă cunosc bine… Sunt despuiat de tot ce-am căpătat fără să cer. Rămân, totuși, nelămurit în legătură cu lașitatea. Uneori… În sfârșit… Să nu cădem în amănunte banale…
– Tati, nu stai confortabil…Te foiești… Vrei să-ți aduc ceva de băut?
– Ce?… Nu… Nu încă…
– Apă.
– Nici apă. Am un regim al meu pentru apă… Mă foiesc?… Lașitatea! Iată, apare din nou chinul…
– Tati, nu ești laș. Nu uita: te-ai însurat fiindcă ai dezvirginat o fată și ai vrut să plătești… Nu ești laș, ești poet… Ți-ai spus că așa ar fi făcut eroul tău, n-am reținut cum îl cheamă, și ai procedat la fel.
– Nu mă gândeam la lașitatea mea, ci la a ta…
– La a mea? Tati ce vrei să spui?… Vrei să facem o pauză?
– Nu. Mă bucur că pot vorbi… N-am mai vorbit cu un om de… Iată, sunt luni de zile…
– Eu, laș?
– Fiule, nu de puține ori, lașitatea îmbracă straie de viteaz. De ce după „fuga” mea, ai trăit ca un golan? Luni, poate ani, ai hoinărit pe plajele din Miami. Vindeai tricouri ca să ai din ce trăi. Eu îți scriam săptămânal. N-ai cunoscut ce înseamnă așteptarea de tată, așteptarea unui semn de la fiul care nu vrea să mai știe de el. Ai vrut să mă pedepsești. Să trăiești altfel decât eroul meu din „Așa s-a călit oțelul”… Ți-au dat lacrimile… Hai, pauză!…
Afară, în grădina înverzită, cu pomi care înconjoară casa de jur-împrejur. O oază în pustiul unei vieți. Pustiu?… Vorbe… A tot supt din acel pustiu, până când n-a mai rămas porție de om în care să se vadă pe sine.
– Tati, ești singur fiindcă ești singur, nu din alte motve. Toți suntem singuri. Trăim în petreceri, false bucurii, false nostalgii… Nu ești mai singur ca mine. Deosebirea între noi stă în aceea că tu nu te mai poți minți. Privește în jur… Lasă, nu te obosi! Privesc eu în locul tău. Ce văd? Văd o copertină grea peste lume, sub care ne adăpostim care cum putem. Vedem totul. Cu o condiție: să nu se se crape copertina și să privim mai departe, mai sus. Să nu existe gaură în ea… Iată, tati, ești și mai singur. Eu n-am făcut altceva decât să citez din tine…
– De ce zâmbești? Ești vesel?…
– Da.
– Știi de când nu te-am văzut vesel? Cel puțin eu nu te-am văzut așa…
– Știu, tati… Și nu fac pe nebunul… Eram celebru în cartier: „Pe mine tata m-a făcut”, ții minte? Și lumea se distra; cum mă vedea unul pus pe haz, mă întreba, mă, tu al cui ești? Și răspunsul meu grav: pe mine tata m-a făcut… Nu zău, cum să te facă tata, mă? Copiii sunt făcuți de mama… Și eu, încă și mai încăpățânat: pe mine tata m-a făcut… Ai dreptate, tati, n-am mai zâmbit din clipa în care n-am mai fost copilul tău…
– Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ești cabotin…
– Și eu aș zice tot așa, dacă ar fi altcineva în locul tău… Să-i zicem„copilărie” și să nu mai vorbim niciodată despre asta.
– Nu-ți trece…
– Las-o așa, tati! Oricum, tu ești de pe partea cealaltă a vieții. Mereu ai judecat lumea de pe partea cealaltă. Vrei să-ți aduc aminte de Stalingrad?
– Ce-i cu Stalingrad?
– Lume… puhoaie. Zeci de mii de invitați… Stadion neîncăpător. Mircea Druc, viitorul prim-ministru al Moldovei, după ’89, îți era interpret. A refuzat să traducă spusele tale. Se comemora jubiliar eroismul ostașilor ruși morți glorios în timpm ce apărau orașul. Și nu doar orașul, ci toată Rusia…
– De unde știi tu astea?
– De la Alin, prietenul tău și al lui Mircea Druc. Ai vorbit fără interpret. Ai amintit că acolo au fost uciși de ruși sute de mii de români… Ai propus să fie și aceștia comemorați, n-aveau nicio vină că se aflau acolo… Și când ai spus asta, s-a făcut liniște, tati. Liniște absolută. Nu tu o singură bătaie de palme. După discursul tău, pe stadion se auzea musca. O fătucă, de pe partea cealaltă a stadionului a traversat gazonul ca o nălucă. A îngenuncheat și ți-a sărutat mâna, piciorul, ceva… Și din nou tăcere. Și tu, convins – altfel n-ai fi luat cuvântul -, că stadionul va izbucni în urale. Aduceai pacea în suflete, proclamai pacea în lume și nimeni nu te aplauda. Nimeni, tati! Și nu era întâia oară când vorbeai de pe cealaltă parte a lumii. N-ai plecat niciodată de-acolo. Alin mi-a povestit că în noaptea aia ai agățat o rusoaică și ai dormit cu ea pe un vaporaș de pe Volga. Și, la sfârșit… la sfârșit… povestește… După o discuție politică, erai dat afară pe ușa unui stadion care tăcea. Tăcea, tati, și tu continuai să vorbești despre politică, în pat, cu o curvă…
– Nu era curvă. Nu ea m-a „agățat” pe mine, ci eu pe ea, fără a-i spune ce neam eram…
– Și ea ce-a zis după discuția voastră politică?
– A zis: te urăsc, chinezule! Era îndoctrinată. Cel mai mare dușman al ei era China… Nici ei nu-i plăcuse cum gândeam…
– Așa, și?
– Și ce?
– Vorbeam despre convingerile tale de pe partea cealaltă a lumii. Părsindu-mă, erai convins că… Am uitat cum îl chema pe eroul tău din cartea…
– Pavel Korceaghin…
– Așa, erai convins că, la fel ca Pavel Korceagin, eu, ca fiu al tău, voi înțelege menirea ta în lume și-ți voi fi alături… Nu te vindeci, tati. Și mai e ceva ce nu știi, tot de la Alin citire. La rândul lui a crezut că va rupe gura târgului. S-a dus în Moldova, de unde era fata cu sărutatul mâinii. Acola a aflat exact ce-și dorea el pentru a rupe gura lumii. Fata era verișoară cu doi frați morți la Stalingrad. Dar, stupoare: un român se ridicase la Stalingrad și vorbise despre verii ei uciși de ruși… Și ea a scris… Ei, bine, absolut nimeni n-a catadicsit să-i publice reportajul… Pe vremea aceea, Rusia era legenda. Astăzi este invers: să moară Rusia…
– Alin și mai cum îl cheamă pe acest prieten al tău?
– Alin și atât. M-am trezit cu el pe Facebook, luându-mi, chipurile, partea. Eu n-am folosit tonul lui pentru a te trezi pe tine la realitate. Tonul îmi aparține. Eu te iubesc. El, dimpotrivă. Tonul lui era al unui subaltern pe care l-ai dat afară, în timp ce, de fapt era tonul cuiva care vrea să spună că ești un om de nimic. În schimb, de fapt eu te laud. Te admir și pun în gura lui Alin un miez pe care doar eu îl gust. Alin, te descrie ca pe un retardat. Ca pe unul care se dă mare pentru că atât îl duce mintea. Dovadă că nu te aplaudă nimeni. Mi-a vorbit de o întâmplare pe care a auzit-o povestită de patronul tău, Mihai Cârciog. Atunci când el te-a făcut director de ziar, tu i-ai propus ca pe frontispiciul publicației să fie trecută suma investită și, periodic, să fie menționat profitul. Povestea asta o spunea unor prieteni intimi, ca să-i facă pe aceștia să râdă. Și aceștia chiar râdeau. Ca la o glumă despre Bulă. Așa ceva nu se mai auzise vreodată. Presa tocmai dovedea că prind la lume găinile care fată pui vii și jumătățile de adevăr. Pentru că nu ți-am spus, tati, o altă găselniță a ta era ca nicio știre să nu fie publicată, dacă nu e confirmată de trei surse; ceea ce ar fi fost un deazastru. Și dezastru ar fi fost pentru o lume în care s-au ridicat palate și averi nemaiîntâlnite tocmai pe înlesnirea de a înjura pe oricine și oricum. Alin te disprețuia din adâncul convingerilor sale liberale. În realitate, pentru el, erai un nimeni cu idei de Bulă… Se dădea exemplu pe el, atunci când, la rândul său, voise, ca și tine, să rupă gura lumii și a fost singurul în stare să găsească povestea celor doi frați uciși la Stalingrad. Pentru el era o dovadă de netăgăduit că ești nătâng faptul că Mircea Druc – celebrul Mircea Druc, careți cunoștea condiția de bufon -, a refuzat să traducă spusele tale…
– Nu mi se pare nici acum că este greșită o presă care impune ca știrile incriminatoare să fie susținute de cel puțin trei surse…
– Vorbești serios?
– Cât se poate de serios.
– Atunci de ce ar cheltui cineva bani pe un ziar care mai mult te strâmtorează decât te sprijină în elanul tău revoluționar?
– E rândul meu să te întreb dacă vorbești serios.
– Cât se poate de serios. Eu n-aș arunca bani pe ceva care te leagă de mâini și de picioare…
– Legatul ăsta de mâini și de picioare, fiule, a creat un Prometeu… Chiar m-ar interesa să știu felul în care ai făcut tu laboratoarele tale. Tu, un vagabond răzbunător pe un tată care desenează cai verzi pe pereți…
– În niciun caz lansând cu emoție în glas vorbe goale și culcându-mă apoi cu o târfă.
– Cu o rusoaică…
– Tot aia!… Aș bea o pălincă, dar știu că ți-aș face rău…
– … Noaptea, în liniștea lăsată după forfota zilei, aud trenurile din vale, departe. Uneori am impresia că aud și apa râului zbătându-se printre pietre; este doar o impresie. Prahova își urmează calea de râu. Malurile sunt cele care îi dau siguranță, senzația veșniciei. Tot la fel se întâmplă cu trenurile. Șinele le păzesc rostul. Doar oamenii nu știu care le este rostul. Alin, prietenul tău, fără maluri și fără șine, crede că stăpânește binele și răul.
– Nu e prietenul meu… Sunt victima lui. Se răzbună pe mine, încercând să mă convingă că tu nu ești ce crezi că ești. Că ești un închipuit. L-ai dat afară, fiindcă îți este superior… Dar ce văd? Iată și malul și sigurele șine: Talida aduce pălinca fără să o cer… Sărut-mâna, Talida! Ai adus două pahare. Ești… Ce ești?… Vrăjitoare?… Sau tragi cu urechea la discuția noastră…?
– Al doilea pahar este pentru mine…
– He, he, he… și așa mai departe. Unu-zero pentru tine, mamă inegalabilă și soție ireală!… Tati, noroc!… Și dacă tot ne-am găsit șinele noastre, malurile omului, în general, care ar fi?
– Presupun că ideea eternității… Nerozii și haosul sunt produsul veșniciei…
– Vorbesc serios.
– Dacă sunt soție ireală, eu, Talida, pot vorbi?
– Care ar fi folosul, Talida? Vreau s-aud teoria unui închipuit. Dar dacă ții mult să divagăm, spune ce crezi.
– Cred că n-o să mai am pălincă pentru tine, Ion, nu mai am pălincă pentru copii…
– Da, sunt un copil de vârsta ta…
– Iartă-l, draga mea soție!
– Uriașule, nu-ți vine fiul în fiecare zi. Pentru tine am o rezervă… Iar tu, Ion, folosești verbul a divaga, deși ai vrut să spui „a bate câmpii”, ceea ce e altceva. Când te hotărăști asupra unei variante, mă chemi…
– Am supărat-o. Eu fiul tău, am bătut câmpii. A plecat și n-am mai apucat să-mi cer scuze…
– A trecut. Gata!… Ca să revenim de unde am plecat. Omul are maluri. Are și trainice șine… Ar avea și una și alta, dacă Biserica…
– Tati, lasă Biserica în pace! Ajunge! Există! Ca și râul Prahova… N-o judecăm; există și atât. Și tu ai dreptate. Cunoaște-te pe tine însuți… Sigur… Astăzi nu mai este posibil. Te cauți la buzunare; acolo afli cine ești… Și e de ajuns. Chiar și crimele… tot la buzunare se hotărăște dacă există sau nu… Repet, tu vezi lumea care e de partea cealaltă… O vezi doar tu… O vezi cu cărțile deschise pe masă… Ce-i în gușă e și-n… în ce… Să o întrebăm pe Talida. De ce milioanele de euro sunt ținute în bănci la secret? De ce procesele sunt câștigate de avocați și nu de dreptate? Tu ai dreptate, nu eu. Banii sunt ținuți la secret, avocații câștigă procesele pentru că la putere sunt minciuna, hoția, asuprirea, înșelăciuna, exploatarea… De ce basmele nu mai sunt cu Feți-Frumoși, ci cu mafioți? Da, tu ai dreptate! Doar că, tati, lumea nu poate fi schimbată, așa cum bobul de grâu nu poate produce Feți-Frumoși. Poate, însă, altceva. Poate ține în viață și pe oamenii care trăiesc pe partea cealaltă… Indienii înfățișează dialectica în forma unui cerc de o culoare și undeva într-un colț abia vizibilă este o pată de altă culoare, una mică-mică de tot… Cu timpul, așa s-a și dovedit, pata aia mică-mică, de altă culoare, devine culoarea cercului și fosta culoare a cercului se transformă într-o pată mică-mică… Deci, ce facem? Ce facem după ce îi cer iertare Talidei?
( Va urma)