A plouat toată ziua; străzile sunt desfundate; becurile, rare, ard anapoda, neputincioase; frig, întuneric, ţipenie; Dorin deschide pârtie printre mormanele de moloz; Georgeta îl urmează, ţinându-l de pulpana hanoracului; brusc, braţul fetei se desprinde şi în aceeaşi clipă se aude o comandă scurtă:
– Stai!… Georgeta se zbate în braţele unui individ cu cagulă pe cap; răpitorul somează, vânturând un cuţit:
– Sunt tâlhar de bine, agent sanitar, cum se zice mai nou; propun un moratoriu de zece minute. Clar?
Georgeta nu face nicio mişcare pentru a-şi elibera braţul; priveşte intrigată cuţitul din mâna tâlharului; trebuie să fie un tâlhar tare nevoiaş; cuţitul este de fapt un briceag, şi încă un briceag fără plăsele; Georgeta îl tratează cu îngăduinţă:
– Dragul de tine, eşti tare necăjit! Briceagul acela e cel mult pentru un moratoriu de cinci minute…
– Mai am unul.
– Sper din tot sufletul să fie adevărat; altminteri…
– Altminteri?
– Altminteri, te reclam pentru înşelăciune. Ce crezi că vor spune clienţii tăi?
– Ce… ce clienţi?
– Clienţii… Victimele… Noi, opinia publică…
– Suntem de acord cu un moratoriu de cinci minute, împacă Dorin lucrurile. Georgeta se desprinde din strânsură; observă:
– Ştii că ai o cagulă ciudată? Nu eşti din cartier?
– Şatap!, adică gura, o avetizează tâlharul, reapucându-i braţul.
– Dorin, spuse Georgeta, sunt în şatap, fii bun, vorbeşte tu!
– Georgeta are dreptate, vorbi Dorin: nu pari a fi de prin părţile astea. E cagulă şi nu e cagulă; e găurită, cusută cu aţă albă; ce-a fost?- un ciorap vechi?… Eşti nou în cartier, nu cunoşti unele detalii obligatorii pentru un tâlhar.
– Nu încercaţi să mă duceţi cu zăhărelu’, îi avertrizează tâlharul. Aţi observat ca şi mine că vremea s-a stricat; poate nu ştiţi ce gripă bântuie… Despre ce detalii e vorba?
– Scurt, promite Dorin. Iată cum stau lucrurile: în cartierul nostru, la ora asta, nu circulă decât intelectualii şi cei fără de partid…
– Scurt!
– Scurt: leafa mea pe luna viitoare este ipotecată; am arvunit ceva şi din cealaltă; nu pot promite ceva mai devreme de trei luni… cu dobânda aferentă, fireşte.
– Nici măcar un aconto?, mai lasă atacatorul.
– Tot ce pot face pentru un terorist de bine în clipa de faţă este să-l asigur de toată preţuirea mea…Cagulă se încruntă, priveşte chiorâş spre fată:
– E o cursă? Aveţi gripă … nu vă jucaţi cu buna mea credinţă…
– Cu mine vorbeşti, întreabă Georgeta, ai uitat că sunt în şatap?
– Vorbeşte… dar să nu ţipi.
– Dragul de tine! N-ai prea nimerit-o în cartierul nostru; dar, convine ea, ai o meserie frumoasă…
– Frmoasă? Poate în America. Acolo, fiecărui tâlhar îi sunt arondate 20-30 de familii…Le ţine sub teroare şi tot americanul creşte viril, supus în fiece moment încercărilor… Dorin are îndoieli:
– Douăzeci…
– Cu o marjă de eroare de doi virgulă cinci la sută; zic să facem câţiva paşi; propune el; îngheţăm dacă stăm pe loc. Se aşază între ei; apucă încheietura fetei şi o strânge din obişnuinţă.
– Au! scânceşte Georgeta, oprindu-se. Dorin apucă anteriul tâlharului şi trăgându-l spre el, rămâne cu gulerul în mână.
– Ce-am făcut?, se nedumireşte Cagulă. Dorin îi întinde gulerul rupt; tâlaharul îl ia şi-l aruncă.
– Gingaşi mai sunteţi fraţilor! Dorin continuă să-l ţină de anteriu.
– Lasă-l, Dorin, intervine Georgeta, nu mai e nevoie; n-a vrut…
– N-am făcut nimic, continu să se dezvinovăţească tânărul.
– Ştii, începe cu bândeţe Georgeta; fără mine, fără noi , vreau să spun, intri în faliment; mai multă grijă nu strică; sau nu te interesează să-ţi faci clienţi?
– Domnişoară…
– Prefer să-mi spui sir, sir George; aşa-i frumos.
– Sir George, e posibil să nu fi aflat; a murit poetul, nu sunt în apele mele…
– Aşa, şi?… Care poet?
– (recită cu patos) Priviţi aceste păsări ce moarte încă zboară/ În aer le menţine doar dragostea de ţară… Scuze, mi-au dat lacrimile. De azi de dimineaţă tot plâng…
– Dragul de tine!… Ţi-e greu…
– Pe urmă, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, a venit discursul preşedintelui…
– Te-nţeleg, îl compătimi Dorin. Numai român să nu fii în zilele astea…
– Român şi tâlhar, preciză tâlharul.
– Dar ce-a spus, oameni buni, se nelinşteşte Georgeta. Nu mă lasa-ţi cu ochii-n drum!
– Românii consumă mai mult decât produc, aminti tâlharul cu emoţie în glas. Asta ne mai trebuia! Ca fost seminarist, nu mi se pare a fi un semn bun: (recită) Priviţi aceste păsări ce moarte încă zboară, în aer le menţine doar dragostea de ţară…
Cuvântul seminarist are un efect punctual asupra fetei; se alătură vorbelor acestuia:
– Ai dreptate. Ce să ne mai ascundem după deget: poporul e vinovat. Când te pregăteşti să mori de foame, nu e frumos să haleşti, pardon! – mai mult decât produci.
– Trebuie să ne smerim, fraţilor, proclamă tâlharul cuprins de o neaşteptată emoţie…
– Asta-i acum? zice Dorin.
– Măi, creştinilor, continuă seminaristul înfierbântat, eu ştiu ce spun: prin natura profesiei noastre, noi, teroriştii de bine cunoaştem fiecare colţişor din casele oamenilor; nu ni se poate ascunde nimic; ba aş spune că tocmai ceea ce ni se ascunde ne este mai familiar. Unii s-au semerit singuri; pe ceilalţi îi smerim noi; de aici şi vorba, săraci, dar curaţi. Noi îi facem aşa; nu de puţine ori, pe gratis; când vezi că nu mai e nimic de luat…
– Noi suntem smeriţi, nu-i aşa Dorin?
– Nu ştiţi ce popor minunat avem! De ruşinea ce s-a abătut asupra lui, românii cu obrazul subţire se ascund în plantaţiile de căpşuni din Spania. Dacă nu ne revenim, într-un an, rămânem fără sanitarii sociali. Floarea borfaşilor noştri se topeşte în Germania, în Franţa, în Italia…
– Nu-mi pot imagina, murmură Georgeta, ce se poate întâmpla cu o ţară care rămâne fără floarea borfaşilor. S-a mai întâmplat şi prin alte locuri?… Am fi ca o ţară de şoareci fără pisici, se alarmează ea.
– Veţi putrezi în moleşeală, fără primejdii şi provocări…
– Dar nu înţeleg de ce floarea asta se topeşte la nemţi? N-au pierdut războiul? Să-şi crească propriii lor borfaşi… În Franţa şi Italia, mai înţeleg: mereu le-am trimis câteva ceva, măcar câţiva ţiagni, ce-am avut şi noi; mâine, poimâine îi cadourisim pe beneluxtreni…
– Repet,o întărâtă semniaristul, veţi muri de moleşeală. Ţara rămâne doar cu miniştrii, cu politicienii şi criminalii necalificaţi din partide; bandiţii sadea, cei fără de partid, vor dispărea…
– Nu-i chiar aşa, zice Dorin.
– Da, domnule nu-ştiu-cum…
– Sir Dorin.
– Da, sir Dorin. Ştiu, uneori par că exagerez cu îngrijorările astea. Dar îmi iubesc ţara şi când iubeşti şi vezi primejdia tragi clopotele cât te ţin puterile.
– Ai citit sondajul din „Harlequin”?
– Cel preluat de France Presse?
– Ăla!
– Oho! se bucură sincer Cagulă. Şaptezeci la sută dintre unguri, turci şi francezi nu mai au timp şi nici dispoziţie să mai facă sex…
– Şi la noi?… îl încurajează Georgeta.
– Ajung şi acolo, o asigură seminaristul, pemite-mi să termin fraza: ungurii, în primul rând, dar şi turcii şi francezii, îşi planifică lucrarea asta, altminteri plăcută, ca pe orice altă activitate, cum ar fi să zicem, plata facturii la lumină…
– Sondajul, îl corectează Dorin, nu zice că ungurii în primul rând; şi nici nu e sigur că ungurii se topesc de dragul facturilor de lumină.
– Trebuie citit printre rânduri, îi recomadă tâlharul.
– Nasol – pardon!… Dragii de ei!
– Aşa se explică de ce nu sunt ungurofobi dincolo de Curtici, sir George. Ungurofobi sunt doar dincoace de Carpaţi, unde plata facturilor e benevolă. Spaniolii sunt stresaţi la serviciu. Turcii sunt supratracasaţi cu creşterea copiilor…
– Musulmanii, în general, nu-i aşa, Dorin?
– Aşa e!
– Pier tradiţiile, dragi creştini, şi nu doar la noi; în familia germană, sâmbăta, aveai – n-aveai chef, partida de sex era obligatorie; englezoaicele, în proporţie de cincizeci la sută, se asigurau o dată pe lună… Acum…
– Dragele de ele!…Măcar aveau ceva sigur, se bucură Georgeta. Dar cum ar trebui să fie, se ştie? Cum ar fi ideal…
– Că veni vorba, revin la întrebarea lui sir George: la noi cum e?… Aţi auzit de braşoveanu’ cu scula arsă pe jumătate…
– De unde , se îmbufnează Georgeta, Dorin nu-mi spune nimic…
– Un braşovean , sir George, a băut cu tragere de inimă până s-a prăbuşit sub masă; l-au lăsat acolo, da’, ca să nu îngheţe, au împins lângă el un reşou… cam pe unde vine socoteala. În timpul noţii, morcovelul adormitului a dat de căldură şi a intrat în erecţie…
– În eritrodermie, îl corectază George.
– În erecţie, sir George. Eritrodermia e când te roşeşeti peste tot, mare deosebire… Şi a doua zi, ce să vezi, morcovelul arsese doar pe jumătate; atât a prididit reşoul preţ de o noapte…
– Cât trăieşte omul, învaţă, meditează George; n-am citit nicăieri ca e nevoie de un reşou pentru erecţie…
– S-aud eu că un suedez sau un neamţ a păţit la fel, se răzbună seminaristul, şi atunci, abia, voi spune că e bine să consumi doar cât produci.
Ajutată de ţepii care şfichiuie obrajii, atmosfera se animă. Echipa electorală „Cizme noroite” îi înconjoară aninându-le fiecăruia pe unde apucă insigne, fluturaşi, cocarde şi urându-le viaţă lungă.
– Suntem echipa electorală „Cizme noroite”, suntem sloboziţionari şi promitem că n-o să vă mai lăsam ca data trecută cu ochii în soare; alegerile sunt în noiembrie şi-n noiembrie, se ştie cum e cu soarele – he, he… Spuneţi-ne trei dorinţe, ne votaţi şi aşteptaţi ca dorinţele voastre să se împlinească.
– Câte dorinţe avem voie să punem?, vrea să ştie Georgeta.
– Trei.
– Trei, dar asta e aşa o vorbă, câte puteţi, de fapt… simte nevoia Cagulă să-şi ajute compatrioţii. Eu n-am plecat niciodată din casa unui sloboziţionar cu mâna goală; buni gospodari şi strângători, egali faţă de dolari şi de euro, faţă de lira sterlină ca şi faţă de ruble, nu fac discriminări, în casele lor găseşti de toate… dar ce mi-i face dragi e că nu strâng forinţi, să nu vadă forinţi…
– Pot să-ncep eu? se interesează Georgeta.
– Cum să nu, domnişoară.
– Bun… Iată încep: 1. Să fie privatizat parlamentul, asta pentru tata. 2. Să fie abolit dreptul curcilor de a mai râde de noi, românii; asta, pentru mama. 3. Să fie închise graniţele, pentru ca floarea borfaşilor să nu mai ia calea nesuferiţilor de nemţi; asta pentru domnul terorist…
– George!, o face atent Dorin.
– Gata, am terminat, bani n-avem voie să cerem…
– Şi domnul terorist, care s-a dovedit un atât de bun cunoscător al sufletului sloboziţionar, ce dorinţe are?
– Eu? Eu sunt un tâlhar cinstit; nu votez.
– Nici pe mine să nu contaţi, zice Dorin, am o datorie de un milion de euro, s-ar putea să nu mai fiu în libertate în ziua cu pricina.
După plecarea echipei electorale, Cagulă simte nevoia să-i mulţumească Georgetei pentru că în rugăciunile ei s-a gândit la el şi ai lui.
– Sir George, eşti un suflet bun, te-am mirosit eu de la început; te-ai gândit la mine şi nu mi se întâmplă prea des… nu mi se întâmplă deloc; nu-ţi face griji, vei mai auzi de mine, nu te las aşa, am şi eu acasă un frăţior, handicapat, săracu’…
– Nu vreau s-aud cuvântu’ ăsta, domnule terorist; să nu mai spuis niciodată „niciodată”; astăzi nu mai există handicapaţi… poate doar la cap; în rest, pe cuvântu’ meu, nu mai e nicio greutate să-ţi schimbi inima, sexul sau…
– Mulţumesc sir George, mulţumesc; în cazul fratelui meu, handicapul este din naştere, aşa s-a născut; deşi băiat s-a născut cu frumuseţe de ţâţe, cu sex de femeie şi pofte pe măsură… Şi, ce-i mai rău, se simte bine ca fată. Când mă gândesc ce destin cumplit a avut, îmi vine să iau calea codrului…
– Nu a Germaniei, ţine George să să se asigure. Spuneai că ai mai ai fraţi, dragul de tine…
– Trei, în Spania… A fost nevoie de ei acolo şi s-au dus. Vestea a ajuns la noi prin Interpol…
– Ca toate veştile bune, precizează Dorin.
– Aşa am putut să văd cu ochii mei ce-i ăla ştaif poliţienesc: au venit cu două limuzine de lux, un Mercedes ultimul tip şi-un Opel Vectra, la fel; cu girofaruri, sirenă, nini, nino, nino… cătuşe, şi ce cătuşe!, o minunăţie, cu deschidere prin telecomandă, cu tot dichisu’; i-au dus direct la aeroport. Un mare proces. Nu se putea ţine fără ei. Era acolo elita lumii interlope, canadieni, olandezi, pakistanezi, chinezi, ruşi… Eu am rămas să sting lumina; aşa am aflat că sunt sanitar social şi ce înseamnă asta… Eram naţionalist şi nu ştiam…
– Ce ocupaţie, vreau să spun, în ce ramură specifică lucrau fraţii dumitale?
– Scăpau ţara de tolomaci, sir George; îi vânau, îi despuiau de bani şi-i trimitea în America. Acolo îi ucidea concurenţa, darwinismul social… treabă curată.
– Şi au de gând să facă aşa cu toţi tolomacii, se îngrijorează Georgeta. Sunt mulţi.
– S-au gândit şi la asta, o asigură naţionalistul. De aceea, au început cu cei tineri, să n-apuce să se înmulţească aici. Alungă sămânţa. Bătrînii mor oricum, ăia bolnavi; de ceilalţi are grijă guvernul să n-o ducă o veşnicie. Guvernul face şi el ceva bun: omoară pe capete. Greu e cu evreii.
– De ce? întreabă Georgeta.
– Evreii nu mor de foame; primesc din Cer mană cerească. Şi nici religia nu le dă voie; la ei e păcat mare să mori de foame, nu ca la noi.
– De ce nu se convertesc la altă religie, dragii de ei?
– Nu e nevoie, sir George, s-au aprovizionat cu palestinieni; ăştia salubrizează gratis, nonstop…
– Dragii de ei! Ce frumoasă-i armonia universală, nu-i aşa, Dorin? Domnule hoţ, se hotărăşte ea brusc, când ieşiţi din program, poate veniţi pe la noi. Eventual într-o vineri seara, când aveţi program redus; mama găteşte mai bine decît orice restaurant mămăligă cu brânză fără brânză şi vă croieşte şi o cagulă nouă…
– Va urma –
