CHIAR AŞA: BANII MEI, FAC CE VREAU CU EI? Provocare: Sentinţa întreabă. Se încumetă cineva să răspundă?
Chiar aşa: banii mei, fac ce vreau cu ei?
Provocare: Sentinţa întreabă. Se încumetă cineva să răspundă?
Şi nu iau seama doar la Gigi Becali. Am in vedere toată buruiana care s-a-nălţat vorace peste iarba de-acasă. Banii mei, fac ce vreau cu ei! Repetă mimetic turmele de parveniţi de război, de la veroşii miliardari la căţeii-ziarişti.
Ceva nu e în ordine cu percepţia noastră în legătură cu rosturile comunităţilor în care ne naştem, trăim şi murim fără deosebire de sex, credinţe religioase, apartenenţă etnică.
Fiindcă dacă proprietatea privată asupra pământului pe care oamenii s-au născut, se nasc şi se vor naşte etern ar fi sfântă, Dumnezeu – sfântul ar opri naşterile în familiile oamenilor de rând. Sau nu e sfânt. Sau nu ne naştem egali în faţa Sa. Sau nu e Dumnezeu.
Nu există bani fără a folosi aerul, apele, pământul şi subpâmântul, şi munţii, şi mările, şi oamenii născuţi cu dreptul egal la fericire şi nefericire. Proprietatea privată poate fi sfântă doar în deşert, în teritoriile nimănui.
Prin Legea care a urcat Omul deasupra tuturor celorlalte fiinţe, condiţia supravieţurii şi înălţării sale este convieţuirea în comunităţi, sate, oraşe, ţări – polisuri. Primenindu-se în competiţii eterne, motoraşul vieţii.
Printre mizele oricărei competiţii: gloria şi proprietatea şi stăpânirea. Dar, doar ca mize individuale. Căci, dacă ele sunt întoarse sau nesocotesc existenţa polisului, comit o crimă de lescomunitate.
Proprietatea este o convenţie care face ca viaţa să funcţioneze, cum în jocul de fotbal, ca să rămână joc, mingea trebuie lovită doar cu piciorul. Respectând-o şi ieşind biruitor ai parte de glorie, de notorietate, de femei, de prima pagină a ziarelor.
Nici Gigi Becali, nici Dinu Patriciu, nici Viorel Cataramă nu pot face chiar tot ce vor cu banii lor. Banii le sunt încredinţaţi prin legile competiţiei în interiorul şi în respectul intereselor comunitare.
Pe timp de pace – mai mult decât concetăţenilor lor care nu fac faţă legilor jocului.
În vremuri de restrişte, la fel: suferă mai mult decât semenii de rând. Sunt datori obştii cu o parte considerabil mai cuprinzătoare decât cei pe a căror neîndemânare în joc au ajuns ce-au ajuns. Ei sunt chemaţi la sacrificiere pentru salavarea comunităţilor care i-au creat şi au dat regulile jocului care i-a făcut învingători. Ei poartă răspunderea salvării.
Aşadar…
P.S. Am încercat să-mi aduc aminte, şi n-am reuşit, numele magnatului american care, la o bogăţie de vreo două milioane şi ceva de dolari, finanţează o fundaţie de caritate cu un milion; nu mă grăbesc; ajutaţi-mă şi dacă nici voi… atunci, credeţi-mă pe cuvânt şi meditaţi la rosturile mari ale comunităţilor umane şi la rânduielile fireşti şi nefireşti din interiorul lor.
